Imaginile mișcătoare se repetă; de zile întregi fragmentul de film se reia. Memoria nu îmi perminte să trec mai departe. Pe înserat cînd soarele aruncă ultimile izbucniri de raze și poleiește împărătește natura înainte de a coborî la apus, rămîne o clipă pe frunzele înalților copaci ce se află dinaintea ferestrei mele, dar diferit: strălucește orbitor pe fața dinspre cer a frunzelor în timp ce partea lor dinspre pămînt se întunecă treptat. Atunci, acea clipă unică rămîne vie ca un foc iluminator. Fragmentul de film se repetă iar și iar: începutul întîlnirilor noastre în numele poeziei, la Radio; poarta Temișana a Radioului Național văzută prin geamul culoarului ce o separă de holul mare. Eu așteptînd și pîndind ușa de la intrare și în același timp privind prin geamul culoarului. Peste o clipă o văd: Ileana Iordache. Îi văd capul parcă plutind peste lumea cu care se asemăna în atît de mică măsură. Părul negru întunecat coborît pe umeri în întregirea unui contur aparte, profilul perfect în care se simte deja privirea ațintită a ochilor negri larg deschiși sub genele în evantai. Vîrstele nu i-au alterat frumusețea aparte, timpurile ce le-a trecut nu i-au ofilit prospețimea mișcării vioaie a trupului, încercările vieții nu i-au întunecat zîmbetul ce coboară pe chipul ei ca o lumină. Răsare în fața mea, natural, ca și cum ne știam de o viață. E Dona Beatriz, a lui Calderon de la Barca, Miranda lui Shakespeare, Margot, a lui Jean Cocteau, Arhiducesa lui Jaroslav Hașek, Eleonora lui Eugene Scribe, Ana lui Maxim Gorki, Nastasia Ivanovna a lui Lev Tolstoi, Cora Clarke a lui Noel Coward, Anfisa lui Matei Vișniec și cîte și mai cîte eroine într-o viață dăruită scenei, nu de puține ori petrecută pe platourile de filmare, la televiziune ori la radio. I-am deslușit încă de la prima noastră înregistrare pentru emisiunile de poezie ce le-am realizat timp de 15 ani la Radio România, finețea, firescul și modernitatea interpretării, emisia vocală adaptată unicității fiecărui poet în parte.
A plecat luna aceasta, în dimineața zilei de 13 septembrie, în tăcere, discret, așa cum a trăit, ne-a părăsit pe cei care am iubit-o în viață și am admirat-o pe scenă. Prezența ei în lume era paradoxală: cu cît mai puțin zgomotoasă, cu atît mai vizibilă. Există, rar, la firile aristocratice, dar totuși există, această calitate a discreției împinse la extrem care dă un rezultat invers: acela al vizibiltății – atribut al nobilei modestii.
Fragmentul de film se reia. Precede toate amintirile care mă copleșesc din aproape 30 de ani de prietenie. Cele mai multe în cabina de la radio unde am înregistrat împreună ore și ore de emisie. Am ridicat împreună, alături de alte mari nume ale teatrului românesc, un adevărat monument poeziei românești din toate timpurile. În 1993 îmi alcătuisem, pentru emisiunile mele zilnice de poezie, o adevărată echipă de actori de elită: Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuță, Emil Hossu, Valeria Seciu, Silviu Stănculescu, Simona Bondoc, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu, Sanda Toma, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Ștefan Sileanu și nu în ultimul rînd Ileana Iordache… Atît de mulți dintre ei au plecat! Unii dintre ei mi-au fost și mi-au rămas prieteni, dar prietenia mea cu Ileana Iordache a fost una neasemănătoare. Îmi era ca o mamă prea tînără pentru o fiică prea mare ce eram, căci vîrstele noastre nu ajunseseră la aceasta, mi-a fost ca o soră pe care am aflat-o deodată fără să știu că o aveam, ca o legătură de sînge care nu se sterge niciodată. Grație ei, care avea în biblioteca personală multe valori documentare ce aparținuseră celebrului ei părinte, scriitorul și profesorul Vladimir Streinu, am alcătuit o săptămînă întreagă de poezie dedicată Poeților de la „Kalende“, revistă condusă de redutabilul ei părinte, cel care în generozitatea și dragostea lui de poezie și de poeți îi lansase în bloc pe tinerii poeți, devenți marii poeți de mai tîrziu Constant Tonegaru, Mihail Crama, Mircea Popovici, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Dimitrie Stelaru, Ștefan Augustin Doinaș, George Dan, Barbu Cioculescu. Pe fiecare i-am prezentat și analizat în cîte o emisiune, avînd la dispoziție datorită ei numărul din revista „Kalende“ în care aceștia fuseseră debutați și publicați de mentorul lor Vladimir Streinu.
Nimic nu este întîmplător. Cum tata mă ducea la teatru de mic copil, desigur că văzusem și Înșir-te mărgărite de Victor Eftimiu la Teatrul Național unde marea actriță fusese distribuită în primul rol din cariera sa, fiind selecționată ca studentă, în anul II, a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale“. Era… Floarea -Soarelui (am aflat mai tîrziu că și în Zodiacul floral era… Floarea Soarelui!), o mica partitură, dar a rămas în mintea mea de copil de atunci acea imagine incomparabilă a unei actrițe aparte, care aparte va rămîne în toată cariera sa. Apoi, peste ani, fiind elevă de liceu, alături de colegii mei de școală la un spectacol cu Mașina de scris a lui Jean Cocteau m-a marcat rolul în care juca, Margot. O revăzusem, după Înșir-te mărgărite, tot la vîrsta copilăriei, în Doamna nevăzută de Calderon de la Barca(Dona Beatriz) și Furtuna de Shakespeare (Miranda),apoi, în timpul studenției, în Regina din Navarra de Eugen Scribe (Eleonora), dar în mod special m-am convins pentru totdeauna odată cu viziunea asupra personajului lui Jean Cocteau (Margot) de versatilitatea acestei mari actrițe care putea juca de la ingenue la mari tragediene, de la comedie bulevardieră la drama clasică, pînă la roluri contre-amploi pe care în evoluția discret-spectaculoasă a carierei sale le-a dezvoltat pînă la perfecțiune (Ana – Azilul de noapte și Nastasia Ivanovna – Cadavrul viu).
Ca și cum n-ar fi fost de ajuns să-mi înțeleg norocul , viața mi-a dăruit privilegiul de a fi studenta marelui scriitor și profesor Vladimir Streinu. Și nu numai atît. Profesorul mi-a fost mentor, în scurta lui trecere și participare la formarea mea ca scriitor, ca om de litere. Un an și jumătate a fost suficient pentru a înțelege mult mai mult din ceea ce deja învățam, m-am simțit, cumva, trimisă într-o altă epocă, ca unul dintre poeții de la Kalende pe care i-a susținut și îndrumat cu toată dragostea inimii și cu toată puterea minții. A plecat din sala de curs în ultima zi a vieții lui uitîndu-se înapoi și făcînd parcă un semn că totul va fi bine și pur și simplu chiar atunci a dispărut în eter într-o lumină ireală pe care n-o pot uita. Poate aceeași lumină scînteietoare ce coboară în fiecare amurg pe frunzele copacilor din fața geamului meu, aceeași poate ce o însoțea pe fiica lui pe culoarul scăldat în raze în ziua primei noastre întîlniri.
Fiică a marelui intelectual Vladimir Streinu și a romancierei Elena Iordache-Streinu, pe numele ei Maria-Elena Iordache, soție a faimosului scriitor Radu Tudoran, strănepoată a celebrului actor Nicolae Bălțățeanu, elevă a profesorului George Timică, va fi numită Ileana de către neuitata actriță Aura Buzescu și așa va semna după cum o știm: Ileana Iordache. O artistă de neuitat, „din rude mari împărătești“, cu plecarea căreia sufletul meu încă nu poate să se împace. Îmi spun mereu, oare în loc să-i duc la funeralii buchetul de flori roșii, n-ar fi fost mai bine să i-l duc acasă în drumurile mele și să i-l dau bătîndu-i la fereastră cum am făcut-o în atîtea rînduri de-a lungul ultimilor ani pe care i-a trăit în frumusețe și demnitate?