Închid ochii și mă întorc în timp, până în 2010. Sunt la Oxford. Mă impresionează mai mult decât orice altceva aici practicarea responsabilă a învățăturii. De aproape o mie de ani vin la Oxford tineri din Anglia și din multe alte țări ale lumii să se formeze ca intelectuali. Piatra din pavajul aleilor și din pardoseala coridoarelor este tocită de pașii lor. Regi luminați sau fioroși, inclusiv shakesperianul Henri al VIII-lea, au susținut de-a lungul secolelor înființarea unor noi colegii și ireproșabila funcționare a celor existente.
În prezent sunt aici în jur de treizeci și cinci de colegii, fiecare cu clădiri și pământuri proprii. Clădirile, lucrate în piatră, au o vechime de multe sute de ani și sunt de o frumusețe hieratică, neverosimilă. Toate dau o sugestie de verticalitate, asemenea catedralelor gotice. Au curți interioare imense, de formă pătrată, iar în interiorul acestor curți – pajiști și grădini paradisiace. Nu sunt exclamațiile naive ale unui Dinicu Golescu din vremea noastră, ci constatările neutre, inevitabile ale unui observator poate mai atent decât alții.
Curțile interioare pătrate și prezența obligatorie, în perimetrul fiecărui colegiu, a unui lăcaș de cult te fac să te gândești la o mânăstire. De altfel, multe dintre facultățile de aici așa au și fost gândite în Evul Mediu, ca ordine călugărești. Și au păstrat până azi ceva din austeritatea acelor ordine. E ceva rău în asta? E ceva rău, mai degrabă, în capul celor care simt și își afirmă o nevrotică dorință de schimbare – de schimbare ca scop în sine. Studenții din unele colegii jură solemn, la înscriere, așa cum făceau și cei din 1200, că vor avea grijă să nu dea foc clădirilor (în componența cărora intra pe atunci și mult lemn) de la lumânări. Nimeni nu mai folosește azi lumânări pentru iluminat, dar jurământul face parte în continuare, cuvânt cu cuvânt, din ceremonial. Sensul lui precis a dispărut; a rămas în schimb un sens mai general, acela al grijii față de așezământ.
La Colegiul Trinity sunt invitat la masă într-o încăpere în care profesorii iau masa, zilnic, de prin anii 1500. Tacâmurile de argint sună delicat ca pe vremea reginei Victoria. La alt colegiu, Christ Church, vizitez sala de mese a studenților. Ca eleganță, nu diferă prin nimic de cea a profesorilor. E doar mult mai mare. Iar pe pereți sunt tablourile cu portretele decanilor care s-au succedat în timp. Ce răsplată pentru un intelectual: să aibă un portret în această sală!
Dar bibliotecile! Văd, în sfârșit, după ce am visat-o zeci de ani la rând, vestita Bibliotecă Bodleiană (Bodleian Library), plină de incunabule. Înființată în epoca elisabetană, de sir Thomas Bodley, este o catedrală a cărții (metaforă uzată, dar singura potrivită). Sala de lectură este atât de înaltă, încât pentru a ajunge la cărțile din partea de sus trebuie să circuli pe un coridor suspendat, cu balustradă, de jur-împrejurul uriașei încăperi. Tavanul este din lemn sculptat, iar lumina pătrunde în sală filtrată de vitralii. Aș sta să citesc aici cinci sute de ani.
Când ies pe stradă, aflu că sub caldarâmul pe care calc sunt depozite subterane de cărți, cu șase etaje. Așa cum noi avem o economie subterană, englezii au o cultură subterană…
Ce bine sunt lucrate clădirile! Ce frumos sunt finisați oamenii! Martin Maiden – cel care mă însoțește pretutindeni – este un savant, specialist în limbi romanice (româna, printre altele, o cunoaște mai bine decât mulți români), profesor universitar reprezentativ pentru Oxford, membru al Academiei Engleze, dar rămâne un om de o modestie cuceritoare. Îl admir, dar îl tachinez reproșându-i că ne-a furat o româncă inteligentă și frumoasă, pe Liliana, soția lui. „Nu eu sunt de vină că voi n-ați știut să o păstrați…“, îmi spune el, cu umor. Îi fotografiez, pe amândoi, în catedrala în care s-au căsătorit cu ani în urmă.
Edward Kanterian, lecturer in Philosophy la Trinity College, unde este foarte apreciat, nu-mi enumeră performanțele lui intelectuale, ci îmi adresează nenumărate întrebări, cu o insațiabilă curiozitate intelectuală, despre cultura română contemporană.
Cristina Neagu, curator de manuscrise și carte rară la Christ Church Library, îmi vorbește cu pasiune nu despre ea, cum ar face atâția alții, ci despre documentele de o valoare extraordinară de care are grijă. O cunosc și pe buna ei mamă, Maria Neagu, aflată în vizită aici. În România, ea cumpără în fiecare săptămână România literară, iar cât timp lipsește din țară, toate exemplarele i se păstrează la redacție.
Ce oameni! Ce atmosferă morală! Mă simt copleșit de respect. De altfel, Tamisa însăși, cât timp traversează Oxfordul, își schimbă numele, în semn de respect, în Isis.