Predecesorii noștri n-au despicat firul în patru pentru a găsi când se poate vorbi de o literatură modernă în istoria mișcărilor culturale românești și a literaturii care o reprezintă. În cursul său de literatură, care se și intitulează Literatura română modernă, Ovid Densusianu statuează că „odată cu anul 1780 – când apare cea dintâi carte de afirmare de principii a lui Micu și Șincai – literatura română putem spune că trece peste perioada veche și intră într-o fază nouă“. În cursul său, tot de Istoria literaturii române moderne, pe care Gh.Bogdan-Duică îl începe în 1920 la Universitatea clujeană, el prevede o lungă lucrare asupra subiectului la care participă mai mulți autori independent unii de ceilalți; preocupările nu sunt noi și de altfel „diferite studii nu ne lipsesc“.
În aceeași prefață, Bogdan-Duică mărturisește că „cercetarea înoită a epocei mi-a descoperit probleme nouă, mi-a dat câteva soluții nouă și a dus mai departe lămurirea evoluțiunei noastre literare“ dar „după alte multe lucrări“ pe care le simte ca absolut necesare „un spirit sintetizator“ va putea scrie opera așteptată care va trebui să fie „o psihologie literară evolutivă, sigură, a curentelor și a scriitorilor fixați exact în ele“ dublată de o expunere „până acum neglijată cu desăvârșire a mijloacelor artistice tehnice“ și „o informați deplină despre influențele străine, adică despre contactul nostru cu literaturile străine din est și vest“. El vrea de fapt să invoce acțiunea pe care o are studiul și cunoașterea altor literaturi asupra „unei generații mai fericite“ pentru că asupra ei se exercită – prin literatură înțelegem noi – valuri de „frumoase sentimente și de idei generoase care au contribuit la înălțarea morală și intelectuală a neamului nostru“ și anume „mai mult decât oamenii politici pe care, pe drept cuvânt, toată literatura noastră i-a învinuit totdeauna“.
Toți cei care au trecut prin facultățile noastre de Litere pe la mijlocul secolului trecut și până spre sfârșitul acestuia își amintesc de locul important pe care îl ocupa studiul literaturii române vechi și caracterul său dominant filologic în ansamblul cursurilor predate, între care cercetarea literaturii moderne și contemporane era mai degrabă un fel de ancilla, un apendice îndeaproape supravegheat pentru că aceasta implica lectura și comentariul literaturii noastre moderne, interbelice, cu o sumă de scriitori imposibil de evitat prin însăși valoarea lor literară, dar și prin atitudinea lor politică. Un soi de pudoare rău înțeleasă, o dorință de a trece cât mai repede și mai definitiv peste anii negri ai ocupației de după război, deci ai sistemului și materiei de învățământ de atunci la toate nivelele, ne împinge uneori să neglijăm nu numai actele deschis politice care excludeau atunci din viața literară o mare parte dintre cei mai importanți scriitori ai momentului (Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Const.Virgil Gheorghiu ș.a.), dar și presiunea care era exercitată asupra scriitorilor importanți pentru a face „penitență“, pentru a-și declara deschis acceptarea sau chiar admirația față de noul regim, urmată de publicarea unei literaturi conforme cu noua lor confesiune politică. Această parte a operei lor, întinsă pe cel puțin două sau trei decenii, trebuie să fie acceptată și prezentată fără îndoială în studiul literaturii române, chiar dacă ea este însoțită de un sentiment explicabil de jenă; el poate fi explicat în diverse feluri, dar nu poate fi eludat, împreună cu ceea ce continuă să rămână în bibliotecile dacă nu și în bibliografiile studioșilor. Pentru că este parte a operei și a vieții acestor autori, unii dintre ei chiar mari scriitori (vezi Petru Dumitriu de pildă), această situație și probabil exemplele care trebuie s-o însoțească vor continua să facă parte nu numai din trecutul literaturii noastre, ci și dintr-o imagine generală a trecutului, greu de înțeles pentru copiii și nepoții noștri, cum de altfel chiar pentru cei care i-au supraviețuit.
Cel mai important poet al acestor ani, Tudor Arghezi, n-a putut să publice nimic până când a oferit volumul care i se cerea pentru a fi „scos de la naftalină“, după o expresie curentă atunci și îngăduit cu un simulacru de conformism, adică scriind mai întâi un volum pentru copii, spre deosebire de Mihail Sadoveanu care a acceptat de la început înregimentarea în structurile politice ale țării și i s-au acordat foarte repede cele mai înalte onoruri și recompense. Arghezi, care în perioada de „rezistență“ vindea cireșe din livada sa de la Mărțișor, a dat astfel și el, după Prisaca apărut în 1954, și volumele 1907 – Peizaje, în 1955 (în perspectiva răscoalelor țărănești din 1907) și Cântare omului în 1956.
Apărută în 1941, Istoria literaturii a lui G.Călinescu a fost singura care a încercat, în condițiile unei rare perioade de stabilitate înainte de Al Doilea Război Mondial, o prezentare amplă a întregului parcurs, de la cele mai vechi începuturi până în contemporaneitate. Indiferent de unele ezitări, de mici contradicții imperceptibile cu ochiul liber, enormul volum al lui Călinescu a schimbat nu numai detalii, ci a introdus și un fel de a discuta literatura caracteristic mai degrabă criticii literare, foarte personale adesea. El nu putea fi acceptat ca atare, în întregime, de un regim repede instalat sub dictatura de clasă care s-a instaurat după 1947, deși Istoria lui Călinescu s-a bucurat de un mare succes și a devenit curând un etalon pentru judecățile critice din anii următori.
Așezată în perspectiva anilor și a studiilor care sintetizau în viziuni în general convergente parcursul și dezvoltarea literaturii române – dintre care mai multe erau rezultatul colaborării unui mare număr de critici și istorici literari – această reevaluare a întregii noastre producții literare a pus tot mai pregnant problema periodizării sale: chiar dacă sistemul centralizat al învățământului din acești mulți ani n-a permis apariția unor experiențe mai îndrăznețe sau măcar a unor propuneri care să aibă ca rezultat disocierea termenului și respectiv a studiului literaturii de acela al culturii (nu trebuie să uităm că, la indicațiile prețioase ale conducerii de partid, istoria literaturii române începea cu folclorul). Ca viziune și ca spațiu de perspectivă în istoria învățământului românesc, istoria culturii a intrat, atâta cât a intrat, în textura disciplinei „istorie“ și va trebui să ne reîntoarcem la marii predecesori venind din discipline multiple pentru a reface atmosfera de libertate în care au apărut interpretări de o perspectivă amplă, neglijând distanțele și diferențele, propunând cititorului nu sentințe sau decizii, ci căi pentru configurarea unui proiect unde cititorul său colaborează cu textul.
Vom găsi în trecutul din care ne hrănim ceea ce este probabil prima încercare de a separa domeniul literar de cel al istoriei culturale abia în perioada interbelică, în primul volum al cursului de Literatură română modernă al lui Ovid Densusianu din 1920. Acest prim volum anunță, în cele nici două sute de pagini ale sale, o structură mai degrabă personalizată a literaturii prezentate: Filologii și istoricii Școlii latiniste, cu un adaos dedicat unor Manifestări sub altă formă ale ideilor Școalei latiniste (zece pagini despre D. Țichindeal, text privind mai mult avatarurile vieții sale chinuite decât prezentând fabulele sale, traduse după Dositei Obradovici), un capitol mai amplu despre Începuturile literaturii poetice (de la Iancu Văcărescu la I.Barac) și altul despre Îndrumări nouă în Muntenia și Moldova: G. Lazăr și G. Asachi.
Plecând de la tradiția unui istorism germinativ, cum vedem chiar în primele texte critice ale lui Lovinescu, cursul lui Densusianu nu neglijează trecutul din care se constituie actualitatea literaturii și îmbracă într-un chip natural explicația faptului cu descrierea lui, opera autorului și povestea ei. Important în această înșirare este cadrul general al prezentării, plecând de la trimiterea la strămoșii noștri romani, de la care am moștenit calitățile răspândite în popor, „firească omenie, mărirea, însuflețirea cea mare, bărbăția“, cum spune Țichindeal într-o fabulă „faptele cele bune ale strămoșilor tăi, adecă ale romanilor celor bătrâni“ pe care trebuie doar „ca mâna înțelepciunii să le spele, curățască și netezească și strălucitoare să le facă“. Dincolo de meritele literaturii lui, modeste, și semnificativă pentru orientarea lui culturală este credința că suntem mlădițele vechilor romani contribuind astfel la „întărirea conștiinței despre latinitatea noastră“ care se alătură altor fapte și texte împreună cu scrierile lui Samuil Micu, G.Șincai, Petru Maior ș.a. În aceeași perspectivă, Densusianu face un salt uriaș spre actualitatea acelui moment și selectează din textele lui Țichindeal opere și fragmente care, vorbind despre românii răspândiți în provinciile istorice și despre dezbinarea pe care o propagă între ei guvernarea austriacă, anunță unirea ca o condiție firească a împlinirii tuturor gândurilor lor: „când te vei lumina cu învățătura, cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă nație nu va fi pre pământ înaintea ta…“
Important în acest context este și Apendicele pe care Densusianu îl adaugă primului volum unde reia o parte dintr-un articol mai vechi despre Poeții noștri și poezia populară. Acesta crede că „în judecarea poeților noștri vechi nu s-a ținut destul în seamă că au ieșit din pătura de sus. Tocmai împrejurarea aceasta explică în parte caracterul lor. Din versurile pe care ni le-au lăsat se vede bine viața ușoară a boierimii vechi“. Tot aici autorul citează un manuscris de la Biblioteca Academiei unde a găsit note ale poetului „din care se vede în ce împrejurări scria Alecu Văcărescu“, ms.287 al Bibliotecii Academiei, utilizat apoi de toți editorii poeților Văcărești: împrejurările erau petreceri bahico-erotice, „pline de foc și de dulceață petreceri“ după expresia lui Nicolae Văcărescu, unde lăutarii însoțeau „puternicul magnit“ al dragostei, sau mai bine zis al „libovului“ stimulat de băutură și de muzică. Cum spune Densusianu, erau „versuri mai bine întoarse decât ale lăutarilor, dar ca inspirație nu se deosebeau de acestea. Așa au cântat în Muntenia Văcăreștii și ca ei, în Moldova, Matei Millo și Costache Conachi“. Probabil că Densusianu este primul istoric literar care conchide: „focul pe care l-au pus în versurile lor i-a făcut populari, a dat orășenilor, pe urmă mahalalelor, o poezie de un caracter aparte, soră cu cea lăutărească și pe care, într-un ecou slab, au transmis-o până la noi“.
Adevărul este că despre rolul lui Ovid Densusianu în dezvoltarea interesului public pentru literatură prin cursul său (publicat) despre Evoluția estetică a limbii române, prin înființarea revistei „Viața nouă“, sau prin cerința ca arta „să modeleze sufletul modern“, istoria literară n-a vorbit suficient.