Ion Horea a lăsat drept bunuri după moarte și șase plachete de postume de adunat într-o carte. Irina Horea le-a îngrijit și le-a aşezat între copertele a trei volume, atât din voința tatălui de bună rânduială, specific transilvăneană, cât și din dorinţa de comunicare a expresiei de sine la două mâini: a poetului și a omului. Explicația constă în faptul că actul de a scrie nu a fost strict consecutiv unei stări poetice, raportul dintre trăire şi exprimare fiind la Ion Horea reversibil, printr-un fel de tensionare dialectică, în spirală. Cu alte cuvinte, a fost vorba despre o situare sau statuare deopotrivă scripturală și ontologică. Dincolo de orice urmă de histrionism şi de exhibare, poezia sa a reprezentat un mod de înţelegere a vieţii, atitudinea aceasta fiind proba convertirii actului poetic într-o portavoce a existenţei. Astfel, poezia a constituit, în concepția lui Ion Horea, o metodă a devenirii sinelui, un exerciţiu prin care și-a ver(s)ificat „rostul și destinul“, iar nu un prilej de regizare a succesului literar și public.
Aflat în căutarea răspunsurilor la marile întrebări despre sine, despre lume și despre literatură, Ion Horea a rămas egal cu sine însuşi de-a lungul a șase decenii. Creația sa nu a traversat schimbări frapante de la o apariție editorială la alta şi nu a suferit denivelări axiologice semnificative. Fără să cadă în autopastișă, poetul a conturat un univers imaginar şi o manieră de articulare a discursului organic comunicante, ce au rămas stabile de la îndepărtatul debut până la postumele de față, al căror sumar pentru șase plachete a fost pregătit de el însuși. Caligraf rafinat şi sentimental rustic, autorul volumului Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983) s-a înscris într-un tip de lirism care nu îngăduie salturile, nici rupturile brutale, totul subordonându-se lent unei stări de spirit aflate într-un permanent echilibru fragil, dătător de tensionată seninătate a enunţurilor. Desigur că reperele universului său imaginar nu s-au schimbat nici în paginile postume (scrise în ultimul deceniu de viață), existând și aici o remarcabilă consecvenţă cu sine și o unitate de viziune cu o logică internă aparte.
Regăsim în cele trei volume de postume cunoscuta lirică a rădăcinilor, în buna tradiție a poeziei transilvane, cu tot ceea ce înseamnă ea: ruralitate, echilibru, stabilitate în durata înaltă, situare în veşnicia naturii, raportare continuă la tradiţie. Poetul se confesează din interiorul tiparului demult adoptat, mutând sau păstrând accentul asupra trăirilor prin care poate exprima autentic un sentiment al apartenenţei şi al participării la datul existenţial din satul transilvănean: „Pe masă cărpătorul e-n aburi, și în blide/ Cu laptele se toarnă parcă și ceasul sfânt/ Când stăm în jurul mesei, tăcuți și se închide/ O zi din câte zile avem pe-acest pământ!“ (În jurul mesei, „Răsfoiri“, vol. II). Pecetea personală se impune prin culoarea locală inconfundabilă, mureșană, de peisaj şi de vocabular, dar şi prin modul de raportare la universul ţărănesc, în calitatea lui de axis mundi. Lumea satului campestru și deluros din proximitate – (Cu dealurile mele, cu sfânta mea câmpie), cu elementele ei concrete şi palpabile – este în continuare asimilată zonei imaginarului său, în care stogul din mijlocul ogrăzii i se pare a fi o catedrală.
este vorba despre o lume aflată pe cale de dispariție, cu tot cu tiparele ei stabilizate în timp, de unde şi pronunţatele accente de „elegii precare“, fără note emfatice sau clamoroase, ale motivului „Ubi sunt“: „Dar unde-s Bâdea, Soanea, Pârța, Rigu,/ A’ lui Șofrancă, Iuluț, Gheza, Chianu,/ Dar Letu, Horgoș, Buta, Ferchiu, Lonu,/ Băcanu, Oancea, Vica și-a’ lui Buhă/ Și Chirleneștii unde-s, și-a’ lui Criste,/ Și-a’ Sandului, și-a’ Fătului, și Pișta,/ Dar unde-s a’ Cucoaii și-a’ Chirenii,/ A’ Partinoaii, Ciuciu, Săcăleanu,/ A’ Piului, și Filaret, și Gâsca?“ (***, „Zăranii“, vol. I). Acestea sunt nume care nouă nu ne spun nimic, dar le-am citat deoarece ele au făcut parte din onomastica afectivă a „epigonului“ Ion Horea, pentru care s-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată.
Confesiunea poetică („o cronică rimată a unor timpuri de departe“) – pe cât de directă, pe atât de blând-luminoasă – dă glas fatalității unei înstrăinări pe care dezrădăcinatul ardelean încearcă să o compenseze prin sentimentul auroral al întoarcerii la origini. Din păcate, este realizată starea de fapt că nu doar distanţa înstrăinează, ci şi necurmata trecere a vieții, despre care s-a scris atât: „Dar toate astea s-au mai spus de foarte/ mari cărturari, pândiți și ei de moarte,/ care-au văzut o clipă mai departe/ peste iubiri, peste măriri deșarte,/ înțelegând că, totuși, asta este/ a omenirii veșnică poveste“ (Înțelegând, „Calea Bunii“, vol. III). Pentru a pune un bemol gâlcevii vârstelor, acest poet al locuirii (cum ar spune Irina Petraș) manifestă datele unei sensibilități venite de departe, parcă din alt veac, și denotă o aceeași disponibilitate afectivă pentru decorul rural amprentat de nostalgia candidei vârste infantile („Atâta ești cât duci cu tine“). Identitatea i se edifică înstrăinatului pe un fundament elegiac-nostalgic, unde recuperarea vârstei paradiziace şi visarea unei vârste eterne se plachează peste sentimentul de posibilă pierdere a sinelui.
Ancorat în tradiţionalism metafizic, Ion Horea nu trădează un spirit de factură mistică şi nici nu scrie ceea ce s-ar putea numi poezie religioasă, deși în volumul al doilea apar șapte psalmi. Autorul volumului Podul de vamă (1986) nu este însetat de dumnezeire și nici nu este pregătit să fie absorbit în misterul acesteia, dar Dumnezeu este suficient invocat, pentru a releva cauzele unei smerenii care netezește spaimele trecerii „dincolo“. Sentimentul contopirii cu divinitatea se arată în lucrurile din preajmă: „Pe Dumnezeu nu-l caut nici în altare,/ nici în doctrine de nicio nuanță./ Între el și mine, prin aceste hotare,/ încă nu știu să fie o prea mare distanță“ (Filă de jurnal, „Răsfoiri“, vol. II). Reperele celeste sunt sublimate, iar nu invocate, deoarece acela ce a scris cândva despre „măslinul lui Platon“ își dă seama că prima cale de mântuire la îndemână este creaţia ca traducere expresivă a existenţei aflate sub imperativul urgenţei și al (răs)tălmăcirii rosturilor lumești. Pe tărâmul uman al fragilităţii, miza rămâne pusă pe ordinea înaltă a spiritului, iar poezia va sta sub semnul acestui dublu orizont, ca tensiune a făpturii de carne aspirând spre transfigurare.
„Tăind în geometria colii albe/ Cărări spre nu știu câte înțelesuri“, discursul poetic al orfevrierului Ion Horea, limpede şi armonios articulat, este garantat de structurile descinse din tradiţia ardelenească. Versurile nu i se ivesc grație spontaneității primăvăratice, așa cum, macedonskian, „pe dealuri clasice se-arată fecioare în cămăși de in“, ci sunt rodul unor decantări succesive, trudnice. Profesiunea de credinţă cu severităţi clasicizante este susţinută prin disciplinarea prozodică, prin tăietura clasică a versului, care impune o anumită calitate a dicţiunii poetice. Un simţ al echilibrului şi al măsurii îl îndeamnă mereu pe poet către concizia expresiei („Mai scriu o strofă, mai tai un rând,/ Să-mi fie gândul prins în terține“ – Nici nu mă cumpăr, nici nu mă vând, „Cărări“, vol. II).
riscurile abordării poeziei cu formă fixă, ce impune mecanica versificării unor elipse şi a unor sintagme forţate, pe măsura disciplinei prozodice specifice, sunt evitate atunci când Ion Horea se plasează sub arcul sever al sonetelor, incluse în primul volum sub titlul „Tăgăduiri. A doua carte a sonetelor“ (titlu justificat prin faptul că în 2001 apăruse Cartea sonetelor). Experienţa „clasicizantă“, destul de răzleață în peisajul liric actual, rămâne rodnică la Ion Horea, ea găsindu-și în cazul său forma cea mai adecvată de exprimare. Este ceea ce mărturisește și poetul: „Prădător de oseminte/ Și gropar de rime rare/ Ai ajuns să stai cuminte/ Prin istorii literare// Poți să mori de-acu-nainte!“ (Poți să mori de-acu-nainte, Ibidem). Odată cu îngrijirea ediției de postume din partea Irinei Horea, începe de fapt posteritatea celui mai important poet tradiționalist postbelic.
Precaritatea echilibrului existenţial devine pentru poet obiect al aspiraţiei şi limită pentru măsura de aur a lucrurilor, atunci când energia vitală începe să se atenueze. În aceste poeme sentimental-confesive din postume, care asumă domesticirea morții, Ion Horea tânjește, în luptă cu trecerea şi cu amurgul, după o amiază sempiternală. Poezia iscată în proximitatea sfârșitului generează parcă o stare vindecătoare, personalizată de fiorul blagian al tristeții adânci și senine („Cu Blaga mă-ntorc în Ardeal,/ Mă-ntorc și mă vindec de rele,/ Din cărțile lui îmi adun/ Izvodul mirărilor mele“ – Întoarcere, „Răsfoiri“, vol. II). Fără tonuri litanice sau fervori afişate, ci, dimpotrivă, însoțite de o linişte a sufletului împăcat cu trecerea, postumele lui Ion Horea, scrise pe când poetul s-a aşezat ostenit în faţa vieţii şi a morţii, sunt de citit mai ales de cei ajunși în amurgul vieții.