Pe 27 noiembrie 2020, Seimul Republicii Polone a decis ca anul 2021 să fie declarat Anul Stanisław Lem.
Fiu de medic, absolvent al Facultăţii de Medicină, Stanisław Herman Lem (12/13. 09. 1921, Lvov – 27. 03. 2006, Cracovia) nu-şi susţine examenul de diplomă, evitând astfel serviciul militar obligatoriu (al Doilea Război Mondial încă nu se terminase) şi nu va profesa niciodată meseria de medic. În plus, la sfârşitul războiului, îşi urmează familia care părăseşte oraşul Lvov (pentru a evita cetăţenia sovietică) şi va începe o nouă viaţă la Cracovia. Aceste două detalii biografice nu au nicio legătură cu literatura de anticipaţie ştiinţifică pe care o va scrie Stanisław Lem, dar pot explica într-o anumită măsură convingerile filosofice şi atitudinile sociale care vor da o coloratură specifică atât personajelor sale, cât şi modelelor sociale şi politice imaginate de el. De altfel trimiterile la situaţia societăţii contemporane şi frecventele reflecţii pe această temă ale diverselor sale personaje (oameni sau roboţi) sunt suficient de transparente, cu atât mai mult, cu cât atmosfera generală a ficţiunilor sale este una mai degrabă pesimistă.
Cel mai tradus autor polonez (în 52 de limbi, cu peste 41 de milioane de volume tipărite) a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1980, dar a pierdut în faţa unui alt polonez, Czesław Miłosz (la fel cum, în 1924, tot un duel polonez îl favoriza pe Stanisław Reymont în detrimentul lui Stefan Żeromski).
Autor al unei opere de o mare diversitate, Lem este cunoscut publicului larg mai ales datorită romanelor sale de anticipaţie ştiinţifică, dar începuturile sale literare au o cu totul altă factură. La sfârşitul războiului, Lem avea 24 de ani. Polonia devenise un satelit al Uniunii Sovietice, iar libertatea de gândire a cetăţeanului era permisă doar în cadrul ideologiei marxist-leniniste şi staliniste. Pentru un tânăr care-şi căuta identitatea spirituală nu existau prea multe şanse de realizare în domeniul literar. Iar Lem tocmai această direcţie şi-o alesese, tocmai în acest univers voia să se afirme. Nu exista altă şansă decât să urmeaze linia oficială obligatorie a realismului socialist. Pentru a trece de cenzură, în trilogia Timp Nepierdut (Czas Nieutracony,1955), protagonistul principal pune capăt căutărilor sale primind legitimaţia de partid. (Sentimentul eşecului se va repeta şi în alte texte, conferind întregii opere o notă de pesimism iremediabil). Spitalul Transformării (Szpital Przemienienia,1955) şi Castelul Înalt (Wysoki Zamek, 1956) sunt două romane reprezentative pentru această formulă, după ce Lem îşi făcuse ucenicia, colaborând la revistele „Kuźnica“, „Tygodnik Powszechny“ şi „Nowy Świat Przygód“, iniţial cu versuri, apoi cu povestiri din vremea ocupaţiei. De altfel, în „Nowy Świat Przygód“ va apărea în foileton primul său roman fantastic, Omul de pe Marte (Człowiek z Marsa,1946).
Primul succes literar, care îi şi salvează situaţia financiară precară este romanul fantastic Astronauţii (Astronauci,1951). Întrebat fiind de un cititor care e izvorul de inspiraţie al viziunilor sale futuriste, Lem răspunde: „… lipsa totală a accesului la literatura mondială care mai târziu a fost numită futurologie“. Cu alte cuvinte, condiţiile social-politice l-au obligat să găsească un debuşeu prin care să se poată exprima. Şi ajunge astfel la filonul central al creaţiei sale, romanul ştiinţifico-fantastic care ocupă circa 40 de ani de creaţie, începând cu romanul Eden (1959), continuând cu Întoarcerea din Stele (Powrót z Gwiazd, 1961), Solaris (1961), Neînvinsul (Niezwyciężony,1964), Glasul Domnului (Głos Pana, 1968) şi Povestiri despre pilotul Pirx (Opowieści o pilocie Pirxie, 1968).
Preocupat să-şi construiască romanele pe premise ştiinţifice autentice, Lem nu ezită să le dezvolte pâna la dimenisiuni groteşti, vrând parcă să avertizeze asupra pericolelor care pândesc omenirea interesată exclusiv de dezvoltarea tehnicii, a inteligenţei mecanice sau artificiale, mai ales dacă se pun în slujba războiului. În plus, Lem caută cât mai multe forme de expresie, ajungând să combine limbajul maşinist al roboţilor cu vorbirea arhaizantă din basme, povestiri cavalereşti sau taifasuri boiereşti. Aşa au apărut Basmele Roboţilor (Bajki Robotów, 1964) şi Cyberiada (1965). La acestea se adaugă uneori meditaţii filosofice exprimate în limbaj arhaizant, jurnale, povestiri despre savanţi sceleraţi, despre descoperiri miraculoase sau spectacole de televiziune groteşti: Noapte Selenară (Noc Księżycowa,1963), Congresul Futurologilor (Kongres Futurologiczny, 1971), Viziune locală (Wizja lokalna, 1982) şi Pace pe Pământ (Pokój na Ziemi, 1987). În studiul său consacrat creaţiei lui Lem, publicat în 2009 pe site-ul Institutului „Adam Mickiewicz“, cercetătorul Paweł Kozioł vorbeşte şi despre aşa-numitele Apocrife (Apokryfy) – recenzii sau introduceri ale unor cărţi inexistente, care i-au dat ocazia lui Stanisław Bereś să afirme că în cazul lui Lem „literatura fantastică s-a metamorfozat în fantasticul literar“. Lem însuşi se referă la acest gen de lucrări ca la nişte „rezumate nemiloase“ rezultate din nerăbdarea de a transforma în naraţiune străfulgerările imaginaţiei sale. Este vorba fie de texte situate la graniţa dintre beletristică şi eseul filosofic: Vidul perfect (Doskonała próżnia,1971), Dimensiunea imaginară (Wielkość urojona,1973), Provocarea (Prowokacja,1984), Biblioteca sec. XXI (Biblioteka XXI wieku,1986); fie de romanul poliţist fantastic, romanul statistic sau romanul grotesc de spionaj: Urmărirea (Śledztwo,1959), Jurnalul găsit în cadă (Pamiętnik znaleziony w wannie,1961), Guturaiul (Katar,1976); fie de eseul ştiinţific, filosofic sau futurologic: Dialoguri (Dialogi, 1957), Summa technologiae (1964), Filosofia întâmplării (Filozofia przypadku, 1968), Fantasticul şi futurologia (Fantastyka i Futurologia,1970), Clipa (Okamgnienie, 2000).
Personajele care dau viaţă universului literar al lui Lem sunt de cele mai multe ori nişte singuratici individualişti: medici, profesori, astronauţi, savanţi, psihologi, constructori etc. Małgorzata Szpakowska, critic şi istoric literar, îl consideră pe Stanisław Lem drept un reprezentant târziu al naturalismului postpozitivist. Wojciech Orliński îl consideră un umanist mizantrop. El practică logica lui Bertrand Russel şi filosofia ştiinţei promovată de Karl Popper. Omul se află în centrul atenţiei, dar nu se bucură de simpatia scriitorului, pentru că rămâne sclavul atavismelor speciei sale. Lem critică de pe poziţii umaniste regimurile totalitare, dar şi societatea de consum cu permisivitatea ei dusă la extrem. În domeniul filosofiei lingvistice, Stanisław Lem respinge structuralismul şi semiotica, din considerentul că o operă literară nu poate fi analizată în sine, făcând abstracţie de contextul în care se află cititorul ei în momentul lecturii.
Fragment din romanul Fiasco de Stanislaw Lem:
Pădurea Birnam
Craterul Roembden plesnise cândva în partea de nord-est a configurației sale. Prin această nișă se strecurase ulterior un ghețar din gaz înghețat. După milioane de ani se retrăsese, lăsând pe terenul brăzdat depuneri minerale, spre admirația și grija cristalografilor și a altor savanți nu mai puțin uluiți. Într-un cuvânt, aveai la ce să te uiți. Pilotul, acum operatorul gigantomobilului, avea în fața ochilor o vale întinsă, încadrată de crestele îndepărtate ale munților, acoperită – cu ce anume? Parcă deasupra ei se deschiseseră gurile unor muzee și lapidarii incredibile, parcă se prăbușiseră în cascade schelete, oseminte și resturi ale unor cadavre monstruoase – sau poate doar proiecții ale lor, nemaiîntâlnite, demențiale, unele mai fantastice decât altele. Fragmente sfărâmate ale unor vietăți, cărora doar printr-o întâmplare nu le fusese dat să participe la roata vieții. Vedea coaste uriașe sau poate schelete de păianjeni prinzând lacom între picioarele pătate de sânge ouă în care erau înfipți colții de cristal ai maxilarelor; șiruri de coloane vertebrale, deșertate parcă de reptile de dinainte de potop, în urma putrezirii. Această incredibilă priveliște se vedea cel mai bine, în toată bogăția ei, de la înălțimea Diglatorului. Zona din apropierea Roembdenului era numită de locuitorii săi Cimitirul; într-adevăr, peisajul părea câmpul de bătălie al unor confruntări de secole, un țintirim de schelete, ieșite din comun, aflate în putrefacție. Angus văzu resturi ale unor articulații ce s-ar fi putut desprinde din stârvul monștrilor sub formă de munți; pe ele se puteau vedea chiar pete ruginii din cauza cheagurilor de sânge ale dislocării tendoanelor, iar alături învelișuri de piele cu smocuri de blană dungată, pe care vântul o netezea și o așternea în valuri schimbătoare. Prin ceață se zăreau mai departe maldăre de picioare înghesuite unele în altele. Dinspre corpurile strălucitoare se înălțau coarne la fel de lucioase, laolaltă cu tibii și cranii de culoare alb-gălbuie, azvârlite la întâmplare de jur împrejur. Le vedea și știa că imaginile aluzive, cuibărite în creier, și semnificațiile lor sumbre nu sunt altceva decât iluzia ochiului paralizat de înstrăinare. Dacă ar fi scotocit atent în memorie și-ar fi reamintit ce reacții dădeau în chimia miliardelor de ani tocmai aceste forme care, pătate cu hematite, se infiltrau sub osul acoperit de sânge și, depășind modestul azbest pământesc, alcătuiau un puf mirific de lână extrem de fină. Dar rezultatele certe și solemne ale unor asemenea analize se dovedeau neputincioase în fața panoramei oferite privirilor. Tocmai fiindcă aici nimic nu servea niciodată nimănui; fiindcă aici nu acționa lama de ghilotină a evoluției, amputând oricărui lăstar ceea ce nu-i susține perpetuarea sau nu-i este de folos; tocmai datorită faptului că natura, neîmblânzită nici de viața născută de la sine, nici de moartea impusă, putea să atingă o deplină detașare, dezvăluindu-și propria expansiune, risipa nemărginită ca un lux agresiv în sine, ca o veșnică putere ce creează fără rost, fără nevoie, fără sens; iar acest adevăr strecurându-se insidios în sufletul privitorului era, se înțelege, mai necruțător și mai dureros decât impresia că privește panopticul cosmic al mimetismului de cadavre, că aici, sub bolta bântuită de furtuni, se întindeau, într-adevăr, rămășițele trupești ale unor vietăți necunoscute. Așadar trebuia răsturnată cumva cu capul în jos întreaga gândire naturală, capabilă să meargă doar într-o singură direcție: aceste forme semănau cu oase, coaste, cranii și colți nu fiindcă slujiseră cândva viața – nu, niciodată –, ci invers, scheletele vertebratelor pământești, blana lor, aripile chitinoase ale insectelor și cochiliile moluștelor transpăreau într-o asemenea configurație, simetrie și grație, fiindcă natura știe să le creeze chiar și acolo unde nici viața, nici intenționalitatea proprie acesteia n-au existat niciodată și nu vor exista.
Căzând în transa unei asemenea reflecții filozofice, tânărul pilot se înfioră deodată, când își aminti de unde venise aici, în ce zonă se află și ce misiune are. Iar vehiculul de metal, ascultător, într-o fracțiune de secundă îi amplifică ezitarea și fiorii prin întețirea vitezei și tremurul întregii sale mase, trezindu-l și stârnindu-i totodată o stare de jenă. Adunându-se, porni mai departe. Inițial nu prea știuse cum să pună picioarele care băteau ca niște ciocane cu aburi pe așa zisele schelete, iar încercările de a se mișca cu abilitate se dovediseră pe cât de zadarnice, pe atât de penibile. Acum, însă, doar uneori se înclina atunci când vreo movilă mai înaltă îi bara calea și o ocolea doar când înglodarea în acele straturi și sfărâmarea lor puteau să-l incomodeze chiar și pe smeritul uriaș. De altfel, impresia inițială că strivește nenumărate oase, cutii craniene, nervuri de aripi, coarne arcuite, desprinse de pe căpățâni, se atenuă până la dispariție. Uneori avea impresia că merge pe resturi de mașini organice, de formațiuni hibride, pe jumătate animale, rezultate din încrucișarea dintre viață și moarte, dintre sens cu nonsens, alteori că zdrobește cu bocanci de iridiu bijuterii bogat ornamentate, prețioase și impure, acoperite parțial de albeață în urma îngemănării și metamorfozării. Si pentru că de la înălțimea mersului său trebuia să aibă mereu grijă unde și în ce unghi așază turnul piciorului, pentru că acest marș de început – încetinit fără voie – dura de mai bine de o oră, îi veni să râdă gândindu-se câte eforturi depuseseră artiștii pământeni pentru a depăși hotarul imaginației umane, care conferă sens oricărui lucru, cum se zbăteau sărmanii între pereții propriilor fantezii și cât de puțin se îndepărtau de banalitate, storcându-și creierii de zor, în timp ce aici, pe o singură porțiune de teren, originalitatea se revărsa într-o mai mare măsură decât în sutele de expoziții născute din frământări și griji. Si fiindcă nu există stimuli cu care omul să nu se deprindă repede, mărșăluia de-a binelea prin acele cimitire de haloizite, spinele, ametiste, plagioclazi sau mai curând rude îndepărtate ale acestora, nepământene; parcă ar fi pășit pe un prundiș obișnuit, strivind într-o clipită ramuri bifurcate în chip irepetabil, cristalizate de-a lungul a milioane de ani, transformându-le într-o pulbere sticloasă – nu de plăcere, ci de nevoie –, căci uneori la vederea vreunei creații splendide, rod al unor eforturi veșnice, îl cuprindea regretul, dar ele se asfixiau reciproc și se stingeau într-un preaplin de neînchipuit; un singur gând pusese stăpânire pe el, asociind acest ținut cu visul, cu imperiul halucinațiilor și nebunia frumuseții rănite.
Traducere din limba polonă de Constantin Geambașu