Mircea Miclea în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: Fac față reformele din educație unei lumi – așa cum chiar dumneavoastră o spuneți în texte recente – atât de volatile?

Mircea Miclea: Educația este un sistem cu cicluri lungi. Un efect major în educație apare abia în 5-10 ani; aproximativ așa sunt și ciclurile gimnazial, primar, liceal – au o durată mai lungă de timp. Și atunci, inevitabil, întrucât avem de-a face cu un sistem cu cicluri lungi și mai lente, trebuie să gândim strategic; nu putem gândi doar conjunctural, chiar dacă e o lume „volatilă“. Suntem obligați să gândim strategic, pentru că sistemul de educație e un altfel de sistem decât alte sisteme – are cicluri lungi și mai lente. Pe de altă parte, datorită volatilității acestei lumi, cred că va exista mereu un ecart, un unghi alfa între așteptările sociale și economice care se centrează mereu pe „imediat“ și sistemul de educație. Unul care era compatibil cu lumea socio-economică în condițiile în care și aceasta se mișca mai lent. În a doua parte a secolului 20 și, cu atât mai mult, în secolul 21, a apărut un decalaj tot mai mare între ritmul de evoluție socio-economică, pe de o parte, și ritmul de mișcare a educației. Și atunci, apare inevitabil un ecart. Cred, de altfel, că acest ecart se va menține. Mai simplu spus: nu cred că vom mai avea șansa unei lumi stabile, capabile să fie compatibilă cu o educație care să fie stabilă. Aceasta nu exclude să gândim strategic.

Cu atât mai puțin, așadar, reformele de la noi fac față acestei lumi atât de volatile, nu?

Din păcate, și aceste reforme au fost extrem de volatile. Eu fac o diferență între „reformă“ și „schimbare“. Sistemul de educație din România a avut foarte multe schimbări și foarte puține reforme. O schimbare o poți face, ca ministru, din pix; și avem atât de multe exemple când un anumit ministru, fără o analiză prealabilă a sistemului, fără o strategie clar definită, s-a apucat să facă modificări în sistem. Acestea sunt schimbări, ele nu sunt reforme. Reformele au în spate o analiză laborioasă, au experți, au o strategie validată prin datele științifice și abia apoi urmează punerea ei în practică printr-o politică și printr-o serie de măsuri. Suntem, la noi, într-un sistem cu prea multe schimbări și cu prea puține reforme. Problematic la noi e că au fost foarte multe schimbări, iar aceste schimbări au fost conjuncturale, nu strategice – dictate fie de hachițele unui ministru, fie de interesele unui partid.

Câte reforme am avut cu adevărat în sistemul de educație după 1989? Reforme pe bune, nu „pe vorbe“!

Cred că au fost trei momente care au fost mai importante și care au adus valoare adăugată. Primul e legat de Liviu Maior – e primul moment al unei legiferări sistematice a sistemului de educație postrevoluționar, în perioada 1992-1994. Cu Legea educației, cu statutul personalului didactic; e adevărat, era și o anume consemnare a status quo-ului de atunci, dar a fost un prim pas de a reconsidera educația din perspectiva unei economii de piață și a unei societăți capitaliste, și nu din perspectiva ideologiei socialiste. Al doilea moment, către 1999-2000, când a existat un program finanțat de Banca Mondială; Alexandru Crișan de la Institutul de Științe ale Educației și Lazăr Vlăsceanu au jucat roluri-cheie. Andrei Marga era ministru atunci – și au apărut unele schimbări semnificative. Atunci, spre exemplu, pentru prima dată s-au utilizat mai multe manuale alternative. Al treilea moment – și poate că aici am un punct de vedere subiectiv – a fost ceea ce am constituit împreună cu Daniel Funeriu. A început în 2005, când eram eu la minister – atunci a fost trecerea la sistemul Bologna, atunci s-a desființat CNEEA (o instituție care înființa universități în orice localitate în care oprea trenul). În acei ani – sub tutela Președinției României – a apărut un raport „România educației. România cercetării“. Tot atunci a fost, cu semnătura tuturor partidelor, „Pactul pentru Educație“. În baza acelui pact, a fost elaborată o strategie și, în baza strategiei, am construit Legea Educației; mai întâi, în versiunea așa-numită Miclea-Andronescu, mai apoi, în versiune mai radicală, când a venit Daniel Funeriu.

Educațional: de ce ar fi nevoie, fundamental, pentru „a lua în piept“ această lume volatilă?

Întâi, de un anumit consens între actorii politici. Din păcate, partidele din România suferă de „miopie electorală“, nu sunt realmente interesate decât să ia acele măsuri care să le ofere un avantaj electoral la următoarele alegeri. Și, cum spuneam, sistemul de educație e unul în care efectele apar cu un decalaj semnificativ, după 5 ani, poate chiar mai mult. Prin urmare, dacă, la 15 septembrie când începe școala, toate partidele spun că „educația e prioritate națională“, în 16 septembrie deja au uitat de ea; pentru că nu le aduce câștig electoral. Dacă nu scapă de logica „miopiei electorale“, niciodată nu vor face reforma educației. A doua condiție e să ai un grup de experți – deși acest cuvânt e demodat, prin abuz repetat –, de oameni pricepuți, care știu să facă reformă și care să fie suficient de curajoși. Care să nu facă o schimbare cosmetică, ci una radicală a sistemului. Acestea sunt cele două condiții minimale: expertiza și consensul politic. Ambele sunt necesare.

De ce trebuie să treacă uneori 6-7 ani pentru ca unii lideri politici – bunăoară, cei de acum – să vadă nu numai necesitatea, ci și urgența unei „Românii educate“? Gândesc mai greu, înțeleg ei mai greu – ca să zic așa…?

Ca să punem degetul pe rană: cred că unii dintre ei sunt ipocriți. Înțeleg devreme sau nu au chef să facă într-adevăr ceva în acest domeniu. Eu cred că reformele se puteau relua mult mai devreme dacă se relua Pactul Național pentru Educație. Dacă erau chemate acum 7 ani toate părțile la discuții și, pe baza acestora, se upgrada acel Pact. Nu trebuia să stai 7 ani și să produci un document dezlânat, cum e, din păcate, documentul recent.

Așadar, unor politicieni le place să facă doar selfie cu ideea de reformă a educației, nu?

O utilizează mai degrabă politicianist, nu sunt interesați să rezolve probleme, sunt interesați să își promoveze imaginea. Și aceasta se întâmplă, din păcate, și acum. Cineva care e cu adevărat pe probleme se concentrează pe ele și încearcă să le rezolve cât de repede poate. Nu stă 7 ani să producă un document – care este vag și inaplicabil.

Vom avea o școală mai OK, mai sănătoasă dacă refuzăm să vedem problemele de acum sau, mai rău, dacă ne prefacem că acum nu există probleme grave cu sistemul nostru de educație?

Nicidecum. Triumfalismul cred că este rețeta sigură care duce la eșec. Trebuie să pornim mereu de la realitate și de la fapte; mai ales, de la realitatea care este în mediul socio-economic, pe de o parte, dar și de la realitatea din mintea elevilor. Trebuie să ne întrebăm: cum s-a schimbat mintea elevilor. Acum, în școală, la toate ciclurile e o generație de elevi denumiți „digitalii nativi“ – cei care s-au născut și au crescut utilizând sistematic tehnologiile digitale. E clar că mintea lor a fost afectată, a fost influențată de utilizarea continuă a acestor instrumente digitale. Sunt deja date în acest sens. E o preferință clară pentru multimedia – nu pentru unimedia. Atunci, înseamnă că și școala trebuie să ofere lecții în acest format – și nu numai unimedia, din moment ce mintea elevilor este multimedia. E o discrepanță tot mai mare între așteptările digitalilor nativi și, pe de altă parte, oferta educațională.

Din unghiul dumneavoastră de vedere, care sunt tarele cele mai adânci ale sistemului de educație de la noi? Marile patologii?

Propun o listă, nu o ordine. O primă problemă este calitatea cadrelor didactice. Practic, noi, și acum, pregătim personalul didactic după o schemă care a fost validată în timpul lui Ceaușescu, în 1980. Departamentele de pregătire a personalului didactic – așa-numitul DPPD –, în care un profesor face câteva ore de psihologie, un an de pedagogie și câteva ore de metodică și două-trei ore de predare este din 1980. Or, nu poți să pregătești doar astfel. Trebuie să îl pregătești neapărat prin masterat didactic. Baza legală există, dar nu a fost niciodată aplicată. Prin urmare, pregătirea inițială și apoi cea continuă sunt extrem de deficitare și nu mai corespund în nici un fel complexității școlii și lumii actuale. Așadar, prima mare hibă: modul de pregătire a personalului didactic – complet depășit. A doua problemă: lipsa evaluării performanței didactice; nu avem o salarizare în funcție de performanța didactică a profesorilor. Se oferă același salariu și unui profesor bun, și unui profesor slab. Singurele modalități de a diferenția profesorii țin de vechime și de gradele didactice. E chiar demotivant; profesorii buni nu mai au motivație să fie mai buni, pentru că obțin același salariu cu al celui mai slab profesor din școală. A treia problemă: faptul că nu s-a trecut la un învățământ hibrid. Noi trebuie să învățăm măcar acum, după această pandemie – și, încă o dată, luând neapărat în calcul și mintea acestei generații digitale – că viitorul aparține unui învățământ hibridizat în care se vor combina teme sau subiecte predate în format „față în față“ cu variante online. Trebuie să luăm foarte în serios aceasta. Dacă nu o vom face, dacă vom continua cu predarea clasică, diferența dintre cum se predă și ce așteaptă elevul va fi tot mai mare. Nu în ultimul rând, legat tot de mari hibe: la nivelul sistemului – lipsa unui consens politic real pentru o schimbare strategică a educației.

Diversele mișcări de ordin reformist sau care pretind că sunt reformiste sunt „citite“ și în felul următor: se marginalizează umanioarele și crește semnificativ ponderea disciplinelor, să le zicem, realiste. E un fapt sau e o interpretare eronată?

Cred că mai degrabă este o interpretare din perspectiva unor parti-pris-uri. Dacă ne uităm la instrumentele pe care trebuie să le aibă un tânăr care devine absolvent de liceu – pentru lumea în care trăim: „instrumente“ de genul științei, tehnologiei, mai ales tehnologia informației –, ele sunt esențiale nu numai pentru a te putea angaja, ci și pentru a înțelege lumea în care trăiești. Pe de altă parte, umanioarele au, cred, funcția principală de a conserva cultura care a fost creată până acum, de a promova construcția artistică și culturală și, nicidecum neimportant, de a forma caractere. E la fel de importantă; nu poți să ai o societate fără caractere, așa cum nu poți să ai o societate fără știință. Cred că sistemele de învățământ trebuie să ofere toată gama de oportunități și să ofere posibilitatea elevilor să aleagă spre ce doresc, mai departe, să meargă.

Dar, dacă e o problemă – cum pretind sau, depinde cum interpretăm, cum se lamentează cei care vorbesc despre aceasta –, ea constă în faptul că umanioarele ar avea o pondere mai mică sau mai ales în faptul că acestea – și nu doar ele, ci și științele exacte – sunt predate de regulă neatractiv?

Noi trebuie să ne gândim și să răspundem la următoarea întrebare: care sunt instrumentele cele mai relevante care îl fac pe absolventul de învățământ să fie adaptat la lumea în care va trăi? Aceste instrumente sunt de două feluri: unele – tehnico-științifice, altele – țin de valori, de etică la limită. Și nu este o disjuncție între ele! Trebuie însă să ne gândim cum sunt promovate – predate chiar – aceste două feluri de „instrumente“.

De ce ne refuzăm – chiar și pentru umanioare și condiția lor (de predare) din școli – acest pragmatism bun?

Cred că sunt mai multe motive. Unele țin de inerție; oamenii s-au obișnuit să predea într-un anumit fel și ar trebui să facă un efort ca să se schimbe. Sunt comozi și nu vor să facă acest efort. Un al doilea factor ține de un alt nivel: sunt tot felul de interese. Unii care au făcut manualele într-un anumit fel și câștigă bani din manualele respective nu vor vrea să le schimbe. Pot să rămână cu același tip de manuale sau cu aceeași variantă de curriculum pentru că e mai bine. Mai bine pentru ei!

Se tot vorbește – nu fără temei – despre „criză – ca o oportunitate“. Problema e că, la noi, crizele se tot acumulează și nu reușim să convertim aceste crize în oportunități. Ce se întâmplă? De ce e așa?

Criza devine oportunitate dacă o folosești ca atare. Altfel, ea e doar o criză. Dacă ne uităm la ideograma chinezească pentru criză, vedem că e formată din două elemente.

Risc și oportunitate!

Exact. Vedeți? E o chestiune de atitudine. Criza este o chestiune obiectivă. Devine oportunitate doar dacă o iei așa, ca o oportunitate. Dar, dacă alegi să faci aceasta, trebuie să te responsabilizezi. Cu alte cuvinte: trebuie să te apuci să faci ceva! E mai ușor și mai comod să iei criza ca fiind doar un risc, ca fiind un interval în care ți se întâmplă lucruri negative – și atunci, nu ești forțat să te apuci să faci ceva. Nu luăm crizele ca fiind oportunități, pentru că nu vrem să devenim responsabili pentru schimbarea realității. Ne de-responsabilizăm. E mult mai ușor să nu vezi oportunitatea. Dacă nu vezi oportunitatea, nu devii responsabil.

Fac o masă critică aceia pentru care – dumneavoastră înșivă ați formulat ca atare într-un text publicistic recent – „educația este un crez“?

Ar putea să facă o masă critică. Din punct de vedere numeric, ar putea. O paranteză: dacă ne uităm la fizică, o masă critică înseamnă cam a opta parte dintr-un sistem. Dar această masă critică devine activă dacă are leadership. Dacă apar niște oamenii cu curaj, care organizează, care sunt capabili să creeze coeziune pentru unele idei și mai ales pentru practica acestora. Atunci, masa critică devine activă – deci relevantă; nu e doar o masă critică pasivă. Încă o dată: ea există, dar e pasivă. Trebuie să treacă din starea pasivă în starea activă.

Dar ce înseamnă, de fapt, aceasta: să iei educația ca pe un crez?

Înseamnă că nu trebuie să te uiți la cât câștigi de pe urma faptului că tu predai materia pe care o ai de predat. Motivația vine din faptul că tu te raportezi la valori, crezi în valori – între altele, în valoarea de a împărtăși cunoaștere. În general, un crez ne scoate din imediat și ne face să acționăm dincolo de recompense sau de penalizări mundane și să facem ceea ce trebuie făcut datorită valorilor, și nu datorită beneficiilor. Goethe ar fi spus așa: ne trage în sus.

Este, oare, vreo altă cale – o altă cale bună, desigur – decât aceasta: să crezi în acest fel în educație?

Există o cale – un sistem foarte riguros de recompensare a calității prestației didactice printr-un sistem de salarizare adecvat. Vreau să spun: un sistem de recompense și penalizări în funcție de calitatea prestației. Poți atunci să faci o foarte bună educație, fără să ai un crez – și o faci tocmai pentru că există acest sistem foarte bine structurat de penalizări și recompense. Esențial: în funcție de calitatea actului didactic!

Este un pericol real proiecția ideologică asupra educației? Ceea ce se numește direct: ideologizarea educației? La noi, în România, vreau să spun…

Întotdeauna ideologia poate să distorsioneze educația. Foarte recent, spre exemplu, în China s-a introdus ca materie obligatorie de învățământ „Istoria gândirii președintelui Chinei“. Iată cât de intruzivă poate să fie ideologia în educație! Noi înșine o știm prea bine de pe vremea comunismului cât de intruzivă a fost. Pe de altă parte, nu putem să excludem ideologia din educație. Orice angajament, orice sistem educațional are o anumită ideologie. Chestiunea care se pune este de pondere: cât de mult intervine ideologia în educație? Aici e problema asupra căreia este foarte important să reflectăm. Cu atât mai mult cu cât ideologia poate să devină foarte agresivă și poate să distorsioneze sistemul de educație. Ce vreau să spun, în alte cuvinte, este și aceasta: că trebuie să prevaleze nevoile instrumentale ale elevului – și cele tehnologico-științifice și acelea caracteriale; acestea trebuie să prevaleze asupra oricărei ideologii. Sau, dacă este să avem o ideologie, aceasta trebuie să fie „ideologia“: dezvoltarea plenară a minții absolventului de învățământ.

Unde puneți dumneavoastră – și, de fapt, unde e de pus accentul – în legătură cu ceea ce am numi „școala viitorului“ – pe formula „să înveți“ sau pe formula „să înveți cum să înveți“?

Aș pune accentul pe ambele aspecte. Atunci când ești la început într-un domeniu, în orice domeniu, întâi trebuie să înveți. Trebuie să înveți tabla înmulțirii, trebuie să înveți gramatica – trebuie să înveți pur și simplu! După ce ai trecut de acest stadiu de novice, de începător într-un domeniu – devine important să înveți cum să înveți. Ambele aspecte sunt la fel de importante; depinde de momentul învățării la care se află cel care învață. Ca novice e mai important să înveți; în faza avansată – e mai important să înveți cum să înveți!