Oblomov, unul din acele personaje predestinate a deveni mai frecvent amintite decît autorul lor. Propunîndu-și a urmări fenomenul într-un eseu, Iacob Florea consemnează contradicția inițială dintre aparența pasivă, apatică a termenului generat de romanul lui I. A. Goncearov, și cariera imprevizibilă de care a avut parte: „Oblomovismul pare un cuvînt nevinovat. Aproape liniștit, ca și purtătorul său. Are destulă obscuritate în el ca să poată fi criticat și, în același timp, pare încăpător precum chitul care poate înghiți cele mai năstrușnice și neașteptate ghidușii“. Ceea ce poate surprinde e realmente multitudinea semnificațiilor pe care a urmat-o, însoțind o evoluție istorică. Dacă Tolstoi a intuit imediat anvergura cărții lui Goncearov, rugîndu-l pe un prieten să-i comunice autorului că „e o operă capitală, cum nu s-a mai scris de mult, foarte de mult“, criticul Dobroliubov publică îndată după lansarea acesteia un articol în care introduce conceptul în cauză. O stranie adaptare îi aparține lui Lenin. La un congres al metalurgiștilor din 1922, acesta vituperează prezența „oblomovilor“ inclusiv în categoria celor pe care Maiakovski i-a avut în vedere în poezia intitulată Ședințagiii: „E de ajuns să te uiți la noi, să vezi cum ținem mereu ședințele, cum lucrăm în comisii, ca să spui că vechiul Oblomov a rămas și va fi nevoie ca vreme îndelungată să-l speli, să-l cureți, să-l scarmeni și să-l scuturi pentru a putea scoate ceva dintr-însul“. Dar regimul sovietic n-a întîrziat a-i asocia un efect tragic celebrului prototip. Buharin, unul din liderii de seamă ai Partidului Comunist, a fost condamnat la moarte de către Stalin pentru „înaltă trădare“, între alte acuzații ce i s-au adus figurînd și două fraze dintr-un articol al său în care și-a îngăduit a afirma că națiunea rusă a rămas una de oblomovi… În Occident oblomovis mul a apărut într-o cu totul altă perspectivă. Depășind accepția etnică sau strict epocală, personajul lui Goncearov a dobîndit statutul de simbol existențial. Emmanuel Lévinas consideră că „lenea lui Oblomov nu este decît lenea radicală și tragică de a exista“, iar Alain Finkielkraut numește letargia lui Oblomov drept „o experiență ontologică“ de natură opusă, întrucît ar fi vorba de „o ființă care refuză, fără a dispune de mijloacele necesare, condiția sa de a fi“. Goncearov însuși oferă sugestia unor atari înțelegeri a eroului său, indicînd că acesta „căuta să dezlege în alt chip problema existenței“, descoperind că „țelul activității și vieții lui se afla în el însuși“. Treptat Oblomov își revelează trăsături, impulsuri, obiective ascunse sub prezența sa de suprafață, precum faimosul halat pe care îl purta mereu ca pe o pavăză împotriva lumii. Un halat pe viață. Era „un halat persan, un autentic halat oriental, fără nici un fel de concesie modei europene, fără ciurucuri, fără catifea, fără talie și atît de încăpător, încît Oblomov putea să și-l petreacă de două ori în jurul trupului“. Acest personaj existențialist, precursor al unei ample orientări speculative și răsfrîngeri literare, se confirmă de altminteri el însuși în tonalitatea unei confesiuni în care pătrund ecouri ale viitorului: „Lumea, societatea? Cred că mă trimit cu tot dinadinsul în această lume și societate ca să-mi tai orice poftă să mă mai duc acolo. Viața! Dacă și asta mai e viață! Ce poți găsi acolo? Hrană pentru minte sau suflet? Ia caută puțin centrul în jurul căruia gravitează toate acestea: nu există, nu există nimic adînc, nimic care să-ți meargă la inimă. Oamenii ăștia din lume, din societate, sunt morți, adormiți mai rău ca mine. După ce se conduc în viață? Ce folos că ei nu stau culcați și se agită zi de zi și umblă de acolo pînă acolo ca muștele? (…) Nu văd prin ce sunt mai rău eu care stau culcat la mine acasă, fără să mă năucesc cu treburi și valeți“. În felul acesta putem aproxima inclusiv un Oblomov revoltat, om tipic în sensul dat de Camus noțiunii, care ar fi „singura creatură care refuză să fie ceea ce este. Problema este să știm dacă acel refuz nu-l poate conduce decît spre distrugerea altora și a lui însuși, dacă orice revoltă trebuie să se sfîrșească în justificarea crimei universale sau dacă, dimpotrivă, fără pretenția unei posibile inocențe, ea poate descoperi principiul unei vinovății rezonabile“. Dar și, în contrast cu o atare ipoteză, putem reflecta la imaginea sa de „om neînsemnat“, pierdut în masa semenilor, care nu-și acordă nici o semnificație. După cum se rostește Milan Kundera: „Neînsemnătatea, prietene, e esența existenței. E cu noi peste tot și tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea s-o vadă. (…) Adeseori se cere curaj ca să o recunoști, în condiții atît de dramatice, și ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea trebuie să înveți s-o iubești“. Cu toate că celebra torpoare oblomoviană nu se salvează nici de la o perspectivă a damnării, marcată de demonul amiezii, care, în tradiția Sfinților Părinți, se află pe poziția a cincea a păcatelor capitale. Giorgio Agamben îi adnotează dramatismul medieval: „Un flagel mai primejdios decît ciuma care infectase castelele, vilele și palatele din orașele lumii (…) Acedia, tristia, taedium vitae, desidia sunt denumirile pe care Părinții Bisericii le dau morții sufletului pricinuite de acest flagel“. Înfățișînd cu sensibilă participare toate acestea, Iacob Florea devine asociat la mutația de care a avut parte imaginea lui Oblomov: o radicală tranziție a personajului de la lenea ce părea a-l fi consacrat definitiv la conștiința activă, de la impasibilitate la o veghe a propriului său destin. Concluzia d-sale: „Oblomovismul meu înseamnă capacitatea omului de a întoarce spatele lumii pentru a se salva ca om. Al unei anumite lumi. Al unei lumi populate cu indivizi despre care dandy-ul Beau Brummell apucase să spună: «Nimic nu seamănă mai puțin cu omul decît un om»“.