În vălmășeala de la sfârșitul ultimului război și a perioadei care a urmat, puțină lume – inclusiv dintre criticii literari – va fi avut timpul și inspirația să scruteze peisajul amestecat al literaturii noastre, din care se disting treptat câteva nume destinate unei aventuri pe cont propriu și volume dedicate mai ales unui uz didactic, multe dintre ele înghițite de praful timpului: dar nu toate. Asupra unuia dintre autori, criticul, dar și poetul Ion Negoițescu, membru al Cercului Literar de la Sibiu și autor al unei scrisori de solidarizare cu Lovinescu în anul morții sale 1943, atrage atenția N. Manolescu în Istoria sa: „a îmbrățișat în critica de poezie de după 1965 cea mai radicală poziție modernistă, depășindu-l cu mult pe maestrul său Lovinescu… prin reducerea poeticului la lirismul pur“. Opera lui Negoițescu este importantă prin câteva cărți între care primul volum al unei Istorii a literaturii române dintre 1800 și 1945. Mort în 1993, Ion Negoițescu a mai avut timp să-și vadă cărțile sale apărute, inclusiv primul volum al acestei istorii concentrate a literaturii române apărut în 1992: probabil că al doilea volum, despre care nu știm nici dacă a fost început măcar, ar fi fost de un interes încă mai mare pentru că este epoca pe care a trăit-o într-o maturitate deplină. Un profil al său din acești ani târzii ne-a lăsat S. Damian într-o carte care a circulat puțin: „Scos din anturajul cărților, personajul era altfel decât se sconta. Între amici, Nego se exterioriza vesel, accesibil, primitor, de o delicatețe notorie, nu jignea pe nimeni, nu savura ascendența sa intelectuală. Mândria lui se măsura în alte confruntări și n-avea nevoie de o neîntreruptă confirmare. O rezervă ce nu se estompa niciodată complet… nu-l împingea spre ipocrizie sau indiscreție, reacții care îi erau străine“ (Ion Negoițescu către S.Damian. Dialoguri după tăcere, volum apărut sub îngrijirea și cu prefața adresantului în 1998).
Merită să fie menționată de la început în această sinteză amintită mai sus generoasa cuprindere a literaturii unei epoci foarte largi, pentru al cărei studiu aplicat ar fi trebuit unor specialiști ai domeniului mai multe volume. În capitolul Începuturile poeziei române, după câteva pagini de prezentare istorică, urmează scurte texte consacrate unor autori dintre care tradiția trimitea cea mai mare parte într-un moment inițial, studiat într-un capitol dedicat Literaturii române premoderne sau chiar „vechi“, cum este cazul Văcăreștilor (Ienăchiță, Alecu, Nicolae și Iancu, cel căruia Alexandrescu îi va recita Ceasornicul îndreptat). Deși Cârlova, născut în 1809, este considerat ca începătorul filonului romantic în poezia noastră, îl însoțesc poeți cu două sau trei decenii mai bătrâni, iar Ienăchiță Văcărescu și fiul său Alecu și-au trăit toată viața – foarte scurtă pentru ultimul – în veacul al XVIII-lea. Apărută într-un moment când cititorii prezumtivi nu se înghesuiau, Istoria lui Negoițescu n-a avut șansa unor comentarii mai atente și mai competente, așa cum s-a întâmplat însă cu proiectul său, apărut în revista orădeană „Familia“ (în nr.2, februarie 1968). În general, paginile publicate (nu știm dacă au rămas și pagini inedite) demonstrează o propensiune deosebită pentru autobiografic. Autorul o și mărturisește deschis într-un interviu din revista „Vatra“ acordat înainte de a-și fi început textul la care începuse probabil să se gândească, în ianuarie 1941: „M-am gândit dacă stilul de viață al biograficului meu nu e mai de preț ca însăși creația mea literară… Dacă nu e mai multă artă în trăirea mea cotidiană, dureros de ireală…“. Este foarte probabil ca Dan Damaschin, prefațatorul și editorul volumului memorialistic Ora oglinzilor, să aibă dreptate când susține că din „supremația biograficului față de chiar lucrarea intelectului derivă tendința autorului de a-și subordona opera (lirică, critică și istorie literară) scrierilor cu aspect confesiv (jurnal, corespondență, memorii)“.
Nu s-a comentat prea mult textul care reprezintă debutul lui Negoițescu în publicistica de nivel național, tocmai în primul număr al revistei „Transilvania“ din ianuarie 1944 și apoi în broșură separată. Eseul Despre mască și mișcare, despre care este vorba, pleacă de la tirada lui Jaques din As you Like it, a lui Shakespeare, unde se dezvoltă vechea temă „lumea este o comedie / un teatru“ și deci ea nu ne prezintă indivizi reali cu istoriile lor („nu vrea deloc să însemne realism“ spune Negoițescu), ci personaje care reiau la nesfârșit variantele acelorași reprezentări: „Întreaga lume e doar o scenă/ Și oamenii sunt toți numai actori:/ Ei intră-n scenă, ies, și fiecare/ Mai multe roluri joacă“. Nu e vorba doar de „o vorbă de duh“, de o alegorie – ne spune Negoițescu –, ci de o observație pe care mai recent o făcuse și Heidegger „care a scos din opera lui Hölderlin nebănuite semnificații morale și metafizice“. Era vorba despre dialog „nu ca act material, ci în pura transcendență, și rolul său în dezvoltarea tehnicilor de comunicare despre care indivizii iau cunoștință abia când acesta capătă funcțiunea de reprezentare, „dialogul nu ca act material, ci în pura transcendență, transpus însă apoi în cuvânt, în mimică, în gest. Pe noi mai ales acestea din urmă ne interesează și în lumina lor omul apare odată cu masca“. E vorba deci de stadiile primordiale ale civilizației umane în care individul învăța să comunice. Priviți din această perspectivă, oamenii „au avut nevoie de mijlocul prin care să-și facă cunoscute dorințele, să dea expresie sentimentelor și ideilor care le animă inteligența“. Chiar dacă admitem că „o stare paradisiacă inițială“ nu a existat, „dacă îl privim pe om din început în ipostaza perfectibilității sale, e cert că masca i-a devenit atributul cel mai firesc și prietenul cel mai credincios, căruia i-a încredințat însăși existența sa“. Aceasta presupunea, potrivit observațiilor referitoare la omul primitiv și nevoile lui de a se apăra, capacitatea de a se „dedubla“, de a se preface: „Prin mască, omul s-a dedublat în cel ascuns, al intențiilor nemărturisite, și cel aparent al condițiilor sociale. Desigur, în măsura în care suntem numai perfectibili, așa este bine și așa se face posibilă conviețuirea civilizată…., fiecare își pune pe obraz, când trece de pragul casei, masca“.
Principalele calități ale cărții lui Negoițescu sunt însă cele grupate în jurul unei atitudini deschise în fața provocărilor care îi însoțesc demersul, fie cel critic, fie cel autobiografic. În această privință, și începutul micului studiu dedicat lui Lovinescu în 1970 ar putea fi reținut și pus în prima pagină a unei autobiografii ideale pentru că vorbim de „un scriitor a cărui viață se identifică întru totul cu opera în sensul că biografia, psihologia, etosul și bibliografia se contopesc într-o unitate perfectă, se oglindesc permanent unele într-altele“. Iar Negoițescu apare într-o publicație răspândită din Transilvania, revista săptămânală „Națiunea română“, „organ al partidului național-liberal din Ardeal“ la rubrica Agenda, unde „ o altă notiță consemnează despărțirea polemică de Literatura de avangardă“. Aceasta „nu mai poate ambiționa astăzi la o redempțiune literară“…, dar „publicația reține atenția îndeosebi prin colaborările membrilor Cercului Literar de la Sibiu“ (p. 75) între care I. Negoițescu, responsabil cu cronica literară, scrie despre Mihai Beniuc, Poezii și (tot de Beniuc) Orașul pierdut.
Importantă între lucrările sale este micul eseu Poezia lui Eminescu, scris în 1953, adică la un an după apariția primului volum de postume, editat de Perpessicius: așa cum observa atunci Al. Piru, „Negoițescu încearcă a descoperi un alt Eminescu decât cel cunoscut până acum direct“. Fără îndoială, comentariile lui Negoițescu se alătură celor ale lui Călinescu, Blaga și poate Cioculescu, al căror limbaj critic i-a fost poate un model, cum scrie Al. Piru, dar după textul criticului mai „abundă și în creații personale“, precum astralitate din astral ș.a., ceea ce e un derivat normal, nu o creație. Dar acesta nu mai continuă comentariul asupra textului de la care plecase, părând să nu-i mai acorde vreo importanță și lăsând cititorul oarecum nedumerit asupra valorii propunerilor din eseul lui Negoițescu și deci asupra colegului său cu care era cam de aceeași vârstă.
Ca student, Negoițescu activase în sensul cel mai propriu ca membru al comitetului de conducere al Cercului literar studențesc „Octavian Goga“ al Universității din Cluj-Sibiu, alături de colegi precum Radu Stanca, Doinaș, I.D. Sîrbu, N. Balotă sau Cornel Regman. Corespondența dintre Negoițescu și prietenii săi, dintre care o parte s-a desfășurat în ani întunecați, dă seama despre un apetit viguros pentru lectură și o deschidere neobișnuită pentru cele mai diverse opere, cu justificările respective, în 1949 de pildă: „Singurul lucru ce-mi mai face viața dulce e lectura continuă a operelor lui Balzac… modul cel mai adecvat de parcurgere a mitologiei burgheze… un interes uman și epic deosebit“ sau din mai 1959: „stau în pustietate și citesc: după Nae Ionescu m-am cufundat în masiva producție ziaristică a lui Eminescu, în care descopăr o proză deosebit de viguroasă și de matură“ și mai departe: „Ideile sunt edificatoare pentru o întreagă poziție și mentalitate în cultura noastră. Ce interesantă ar fi o istorie a ideologiei românești… vreau să aduc lectura pe-acasă pe la Kogălniceanu, pe la Hasdeu, pe la Odobescu și alții. Eu m-am ocupat totdeauna de poezie și am neglijat proza noastră din veacul trecut… voi frecventa mai asiduu decât în trecut pe prozatori“. În orice caz, literatura română continua să-l intereseze: în 1990, într-o convorbire cu Șt. Aug. Doinaș care a avut loc la Budapesta, Negoițescu aprecia că „unul dintre cei mai interesanți prozatori ai noștri… poate cel mai interesant este Dumitru Țepeneag“ (cf. „Jurnalul literar“, serie nouă, VIII, 1997, nr.1-4, p.4).
Pentru Negoițescu, revelația principală în domeniul istoriei literare pare să fie „corespondența lui Kogălniceanu cu taică-său… Kogălniceanu adolescent și tânăr, așa cum din maturele întotdeauna scrieri istorice, oratorice și publicistice nu apare nicicând, dar a cărei valoare va crește enorm pe măsură ce ne depărtăm de timpul ei“. Este de altfel și perioada în care a început să scrie Istoria literaturii și pe care o consideră cea mai importantă pentru că i-a stimulat creativitatea sau, cum zice el, „am intrat în perioada creatoare: Istoria literaturii continuă și nu va părăsi șantierul până la terminare“ (scrisoare din 25 februarie 1953). Cartea va apărea abia în 1991. În nr.8 din 1992 al revistei „Orizont“, Cornel Ungureanu îi reproșează o masivă influență călinesciană, dar și tentația de a sugera „că Eminescu s-ar afla la originile dreptei românești“, iar Mircea Zaciu crede că volumul rămâne marcat „de spiritul epocii precedente“.
Cercul Literar de la Sibiu, cum s-a definit gruparea literaților novatori din Ardeal, și-a publicat manifestul ca o declarație identitară în ziarul „Viața“ din 13 mai 1943, concepută ca o scrisoare adresată liderului necontestat al criticii literare românești de atunci: E. Lovinescu. În pofida momentului neprielnic și a permanentei amenințări care venea din toate părțile, manifestul deschide direct orizontul unui viitor pe care îl prezice fericit. Acest viitor nu se poate câștiga sub presiunea obsesiei care cerea ca orice operă de artă sau de cultură „să fie cât mai românească“, iar mediul de inspirație să fie cultura rurală „ca un orizont răsturnat în aceeași incipientă primitivitate“. Este vorba de un abuz „ce mărturisește lipsa gravă a unei conștiințe estetice și a bunului gust“ într-un moment în care „cultura transilvană… e topită cu desăvârșire într-un singur corp românesc, într-o singură cultură, prea bine temeinicită pentru a mai suporta tirania implicațiilor suprapuse de factori mai mult sau mai puțin politici“.