Uniune a minții cu trupul (după Lucrețiu), omul a traversat etape succesive de împăcare a fețelor sale ori, dimpotrivă, de divorț. Trupul e periodic satanizat, împins în umbră, în noapte. Indiferent ce se întâmplă între oameni – căci interdicțiile nu reușesc să paralizeze intimitatea secretă și mereu promiscuă (potrivit mentalului dominat de porunci) a alcovului –, rămâne ascuns și impregnat de ideea „păcatului“. Cuvintele interzise legate de sex devin, cu totul simptomatic, înjurături. Literatura erotică e mereu îndrăzneață și interzisă, circulă pe sub mână. Oricât de liber și libertin e Parisul sfârșitului de secol 19, de pildă – după relatările lui Maupassant –, libertățile se petrec într-o rezervație – bordelul – și legătura cu ea lasă pete pe biografii „onorabile“. Tot ce e legat de sex e, scurt, nesănătos. Adam și Eva descoperă Rușinea. De atunci (?) încoace, Biserica preia controlul asupra trupului, deci asupra simțurilor naturale, prin interdicții și amenințări cu pedepse incontrolabile – gen focul iadului. „Gândurile metafizicii, nota Lucian Blaga pe un ton de bogată ambiguitate, sunt profund incomode, […] incomode fiindcă ele răpesc, cu riscul înnebunirii, sufletul din orizontul pur biologic, spre a-l așeza între poveste și profeție; incomode fiindcă sub puterea lor magică ne smulgem rădăcinile din pământ pentru a le întoarce spre azurul în care nu pot respira decât stelele“. Obligat să trăiască neîntreg, să-și ascundă buna înțelegere cu trupul, omul se înstrăinează de sine, scindat și nesigur, tentat să privească prin gaura cheii, „furând“ adevărurile cele mai intime ale trupului său. Află târziu că tot ce oferă acesta cu cele cinci simțuri ale sale face parte din viață și o întregește. Explozia quasi-pornografică a sexualității din anii 60 încoace nu-i decât firească după secole de perversiuni silite. Mintea și trupul recuperează o uniune care n-a încetat, de altminteri, niciodată să existe, fie și în ilegalitate. Astăzi au fost ridicate o serie de tabu-uri. Au fost scoase de sub eticheta – păguboasă – a „păcatului“ o mulțime de lucruri foarte firești și foarte naturale. Omul se simte mai bine cu sine și cu nevoile sale. Și cu spaimele sale. Dezîncântat, degustă noi încântări și alte forme ale terorii existențiale.
Provocată fiind de înfruntările de vorbe goale legate de necesitatea educației sexuale în școală, revin asupra discuției. Argumentele de bun-simț ale unui Mircea Miclea – cum că, într-o școală serioasă și bine pusă la punct, această educație se face dintotdeauna și treptat prin toate materiile de bază din programă – nu sunt luate în seamă. Nu e necesară o „materie“ nouă. Dacă vechile materii de bază ar fi predate ca mijloace de cunoaștere de sine, ca instrumente care se adresează direct copilului deschizân- du-i ochii asupra lumii în care trăiește, nu ca lucruri de învățat pe de rost pentru a promova un examen, școala și-ar recăpăta locul privilegiat și meritat în societate. La biologie și anatomie, copilul ar afla despre alcătuirea și funcțiile corpului omenesc, adică despre trupul lui; cu matematica, și-ar dezvolta gândirea logică și ar descoperi misterioasa geometrie a lumii; la chimie și fizică, ar afla despre proprietățile lucrurilor din jur și despre cum pot fi folosite pentru o viață mai bună; la astronomie, ar afla despre legile universului, din care și el face parte, iar la istorie, și-ar cunoaște trecutul lui de om pe acest pământ amănunțit la geografie. Și despre toate astea ar vorbi și gândi cu limba română, „principalul bun național, începutul și sfârșitul a toate“, cum bine spune Nicolae Manolescu. O limbă română atent însușită și șlefuită prelung la orele de limbă și literatură.
Când, în discuția despre educația sexuală, se ia vehement și cu prefăcută îngrijorare apărarea candorii copilului, mai că ai bănui că propaganda e în favoarea perverșilor, a pedofililor, ba chiar plătită de ei. Un copil candid poate fi mai lesne atras în coșmarul molestărilor și abuzurilor care îl vor marca pentru o viață întreagă. Unul învățat în legătură cu primejdiile pe care le are de înfruntat trupul său fraged în lume și printre oameni va ști să se apere, dar și să-și dezvolte abilitățile fizice. Se tot vorbește – și pe bună dreptate – despre datoria noastră de a apăra Pământul, casa noastră. Dar uităm să acordăm toată atenția casei noastre și mai proprii, trupul, fără de care nimic nu e. Să spun, într-o paranteză, că și mitul (parțial apus) al virginității face parte din această serie de legi strâmbe care transformă trupul celuilalt într-un obiect de strict uz personal, nu în partener. Fecioara e un trofeu de adăugat șirului de experiențe și izbânzi ale bărbatului, cel cu dispensă pentru candoare. Ea, candidă, poate cădea victimă vreunui prădător și poate fi excomunicată dacă naște un copil din flori (variantă deviată a imaculatei concepții?), acesta la rându-i stigmatizat de comunitatea subjugată de superstiții și nerozii; comunitate care, altminteri, se bate cu pumnul în piept că orice viață e sfântă.
În marea mișcare de eliberare a tuturor trupurilor, de orice orientare ar fi ele, trupul copilului e uitat. „Apărarea“ lui ar fi, după minți obtuze, menținerea în neștiință, într-o neprihănire egală cu expunerea la primejdii. Că se cuvine să faci ce zice popa, nu ce face popa e un precept atins de nulitate și schizoid. Până și Papa, conștient de starea lucrurilor, promite pedepse înăsprite pentru preoții căzuți în păcat. Cum poți învăța că trebuie apărată pădurea de la unul care tocmai hăcuie sub ochii tăi tulpini tinere? Inițierea în sexualitatea liberă și pură, o inițiere vegheată de dascăli și părinți, ar lăsa libere căile de explorat la maturitate potențialul trupului, fără angoase și fără excese. Eliminarea educației sexuale din școli nu ar apăra copilul de orientări atipice, cum presupun că se crede. Să ai datele necesare pentru a gândi despre trupul tău e mai profitabil decât să fii lăsat singur sub mincinoasă ocrotire în jungla relațiilor interumane. Candoare înseamnă ignoranță, nu puritate. Și, până la urmă, ce e impur când vorbim de trupul omenesc?
Ca de fiecare dată când despre om este vorba și despre situarea lui în lume, scriitorii/scriitoarele pot fi martori/e de încredere. Știu că „trupul știe mai mult“. Nu mă voi opri aici la cărți în care e descrisă drama/tragedia unor personaje (copii, femei) agravată de chiar necunoașterea propriului trup, de condamnarea lor la așa-zisa candoare. Literatura lumii e doldora de amănunțiri ale suferințelor ivite din interesate născociri de vini și păcate. Propun doar câteva decupări iuți despre cum e gândit trupul „atâta vreme cât trupul încă mai este loc al gândului“ (Aurel Pantea), reconstituind integritatea lui homo totus și aruncând cuvenita îndoială asupra „schismei“ trup/suflet.
Trupul e prezent chiar și când îi este resimțită limitarea și se imaginează, ca la Eminescu, unul pe măsura creierului plin de visuri, cuprinzător cât natura, el însuși natură: „Ci eu sunt / zburător / Ca un vânt / De ușor“. Asumarea condiției cosmomorfe și un sentiment „năvalnic și liber“ al prea-plinului găsim la Lucian Blaga. „Strașnicul suflet“ și „năpraznica inimă“ simt lutul prea strâmt: „Dați-mi un trup / voi munților“; dar liniștea e posibilă când „fără dorinți, fără mustrări, fără căinți/ și fără-ndemnuri“ omul e „numai trup/ și numai lut“, gândind la condiția sa dublă. „Fragilă-alcătuire și capcană“, la Marin Sorescu, trupul încape dimensiuni uriașe, metafizice, când verbul înseamnă „formidabilă / cădere în sine / cu captare de cosmos“. Vizuina trupului (M. Blecher) poate fi luminată, limitările sale sunt subminate de forța gândului de a construi un „trup sufletesc“ (H.P.-Bengescu), de a coloniza universul grație formidabilei deschideri a minții omenești. Omul e „o succedare de fenomene fiziologice și sufletești, în dependență unele de altele“ (Anton Holban). În relația erotică, la Camil Petrescu, de pildă, trupul este un intermediar, nicidecum întâmplător sau indiferent, căci se desăvârșește într-o zbatere continuă sub privirea creatoare a descoperitorului.
Poemele crepusculare ale lui Ion Horea se scriu sub dramatica „tremurare a unui gând“, iar confruntarea cu propriul trup șubrezit e mulcomită prin arii combinatorii cu efect de descântec. La Ion Pop, poemele par pocale de preț bune de astâmpărat setea pe treptele tot mai abrupt coborâtoare: „Mă uit la cămășile mele / adunate prin ani, / așezate pe umerașe, parcă ar fi / în marș, aliniate, în pas tăcut. / Trupul meu nu e în ele, mi-l pot / numai imagina, / cu inima mea veche, bătând / în dreptul buzunarelor stângi“. Cu trupul în scapăt, în jocul alterilor, Ana Blandiana ocrotește „acest trup / Pe care-l rănesc / Și mângâierile / Cu umeri din care aripile / Au renunțat să mai crească“: „Plăpând univers / Mai trecător decât frunza / Fraged imperiu de-o oră / Pe care-l conduce norocul“. De remarcat, la Ileana Mălăncioiu, aproape obsedanta apariție a trupului pândit de gând și de cuvintele ce-l secondează cu o curiozitate lacomă și suspendată. O poezie a exasperării și o rugă întârziată: „Să mi se lase amintirea că am fost / trup și suflet odată“. Siluetă gracilă, „numai trup – înghițit de o gură care vede“, Mariana Marin rezistă asalturilor unei suprarealități mărunte, degradate, prin închiderea în căutarea de sine: „Dar nimic nu i se mai poate întâmpla / celui care își cunoaște pe de rost numărul degetelor, / cântecele, spaimele, capcanele, umilințele, cântecele…“.
Dar „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet şi dispare / ca un melc / în cochilie“ (Vasile Gogea). „Un amurg obosit îmi e trupul“, spune Horia Bădescu, cântecul și spaima reclamând alternativ dreptul la hegemonie: „Uneori / un cântec, / alteori / un vârf de cuțit / sprijinit de vertebrele serii“. Pentru Rodica Braga, „trupul meu / e această zvâcnire de spaimă / cutreierându-mă / ca un fulger neașteptat“ și „voi arunca nada / la mare adâncime, / acolo unde trupul / își ascultă propriul ecou / ca pe o muzică necunoscută“. Ceva din omul care „începuse să vorbească singur“, bacovian, tremură în fundalul poemelor lui Vasile Igna. „Îmbrăcat în ardoare și teamă“, înregistrează un „murmur al trupului recunoscându-și înfrângerea“. La Adrian Popescu, trupul și sufletul alcătuiesc „o pereche cam bizară, / Tu, carnea, o bătrână stafidită, / Eu, un adolescent. / în holurile unui hotel de 5 stele.“ Își locuiește „răbdător bietul trup“, imaginându-l lumânare-ofrandă spre cer. Tensiunea se iveşte la Gabriel Chifu între „corpurile de iluminat“ existenţa: trupul, cu toate simţurile la pândă, şi cuvântul, cu trupul lui metaforal neţărmurit. Gândul morții este strunit sub semnalele trupului, ca unic garant al durării („Am simțit deodată cât de precară e alcătuirea asta de sânge, de carne. […] Corp repede trecător…“), dar și ale alterilor fantasmați care-și dispută același trup într-o oglindire în mic a Lumii însăși.
La Floarea Țuțuianu, erosul este materialul/instrumentul ales pentru descrierea eului și a lumii: „Sunt un trup care se dă la cuvinte“. La Magda Cârneci, trupul încetează a fi închisoare, se deschide periscopic: „prin trup aș fi vrut să aspir lumea întreagă […] Roiul lumii întreg să intre în mine / prin piele, prin unghii, prin sânge“. La Ioan Es. Pop, starea de trup-încă-viu este materia primă a poemelor; doarme alături de alterul său, ca și cum viața și moartea și-ar fi împărțit trupul în două, o parte vie și amăgitor sănătoasă, alta deja coborând. La Ion Mureșan, privirea ațintită în fantasmă, vis, coșmar își ancorează ultimele firave certitudini pe semnele palpitului vieții, într-o dezlănțuire viscerală amintind de Marcel Moreau și de „monstrul“ verbal pe care îl caută în străfundurile trupului muritor: „Căci tot omul țipă de bucurie și zice: / Haide, hai în carnea mea, unde-i cald și bine!“; „ghemuit în colțul camerei / pipăie-ți cu disperare corpul / cu ochii holbați la sfârcurile mici și cenușii ca două / sigilii ale morții.“
Mintea și trupul alcătuiesc împreună complicata mașinărie numită om muritor, în stare să și gospodărească vremelnicia visând eternități, mereu în cunoștință de cauză, ferite de candoarea neștiinței.