Filmul Jasmilei Zbanic vine pe fondul unei substanțiale cinematografii care are ca temă războiul care a destrămat fosta Iugoslavie, război interetnic cu numeroase episoade genocidare cum este și cel dintre sârbi și bosniaci. Despre consecințele unui astfel de război fratricid avem un alt film al regizoarei, Grbavica (2006). În cazul de față, este vorba despre un astfel de act genocidar îndreptat împotriva bosniacilor musulmani din localitatea Srebenica pe care sârbii o cuceresc, deși este declarată de trupele Națiunilor Unite (UN) de menținere a păcii drept o safe zone. Întregul film este o demonstrație bine condusă a incapacității organismelor europene abilitate, cu cele militare în primplan, de a gestiona o situație de criză, chiar mai mult decât atât, a iresponsabilității acelorași organisme care lasă pur și simplu să se întâmple un masacru. Scena cu care debutează filmul este oarecum emblematică: un dialog tensionat între primarul orașului Srebenica și comandantul trupelor cantonate într-o bază în afara orașului, colonelul Karremans (Johan Heldenbergh). Cu această ocazie este introdus și personajul principal, Aida (Jasna Djuricic), profesoară de origine bosniacă, translator pentru trupele de menținere a păcii. Aida este mai mult decât un simplu translator, dialogul trece prin ea ca un curent electric, participarea sa afectivă, implicarea sa sutn evidente. Trebuie totuși să filtreze înjurăturile primarului, dar se vede că este alături de el. Colonelul îl asigură pe primar că dacă sârbii aflați în ofensivă vor încălca ultimatumul dat și vor pătrunde îi oraș unde nu se află trupe militare, ci doar civili, vor primi o ripostă din partea aviației. Primarul îi amintește colonelului că avertismentele anterioare date comandanților armatei sârbe nu i-au împiedicat pe aceștia să înainteze și nu au fost urmate de sancțiunile anunțate. Tensiunea este în creștere, se vorbește răstit în sârbă și engleză, iar limbajul gesturilor și tonul nu lasă nicio îndoială asupra a ceea ce crede primarul despre protecția promisă de trupele UN. Colonelul izbucnește cu o frază incomprehensibilă pentru primar, „Sunt doar un pianist“, adică o rotiță într-un angrenaj mult mai complex și ineficace. Ceea ce urmează verifică îngrijorarea primarului și lipsa de acoperire a promisiunilor făcute de colonelul Karremans: trupele sârbe pătrund în Srebenica fără nicio rezistență, primarul are parte de o execuție sumară, iar o mare parte a populației bosniace se retrage din fața ocupantului în baza militară a trupelor UN. Numai că nimeni nu este pregătit să suporte refugiații bosniaci, colonelul nu dispune de spațiu, de alimente, de instalații sanitare, de asistență medicală, pentru a asigura staționarea civilizată a refugiaților, dintre care foarte mulți rămân în afara gardului de protecție. La capătul celălalt al firului, autoritățile invocate se arată indisponibile, colonelul este silit să se descurce singur. Despre acest eșec programat este vorba în restul filmului cu dramatizările sale ulterioare. Aida își caută cu disperare familia, îl găsește pe unul dintre cei doi fii, dar celălalt împreună cu tatăl se află în afara incintei. Firescul ar fi ca ei să fie aduși alături de transaltorul loialist, numai că comandanții, dar și soldații sunt incoruptibili, nu ies din litera regulamentului. La o primă vedere, le poți da dreptate, mentalitarul balcanic revendică mai multă flexibilitate a regulei decât poate accepta un om format la școala disciplinei și a normei, numai că în ceea ce o privește pe Aida nu este vorba de a obține un privilegiu, ci de a-și pune la adăpost familia, fapt pe care îl înțeleg pe deplin și cei care comandă baza. Temerea justificată este că sârbii îi pot ataca pe cei aflați afară, lipsiți de orice protecție. Avem aici două tipuri de negocieri, cele care privesc soarta bosniacilor, negocieri pe care le solicită generalul sârb Ratko Mladic (Boris Isakovic) cu o delegație formată din trei reprezentanți ai bosniacilor, în plus negocierile dintre comandantul bazei și generalul Mladic și negocierile dintre Aida și comandanții bazei, incluzându-l pe ofițerul Franken (Raymond Thiry) în încercarea de a obține protecție pentru membrii familiei sale. Primele negociri sunt de fațadă, în mod abil, generalul Mladic îi întinde o cursă naivului și slabului colonel Karremans. Cei trei selectați să poarte negocieri cu generalul sunt civili, unul ditnre ei chiar soțul Aidei, soluția pe care ea o găsește de a-și aduce soțul și copilul în interiorul bazei. Scena dialogului dintre generalul sârb și bosniaci este relevantă. La masa tratativelor stă și colonelul Karremans și câțiva însoțitori, dar aceste negocieri se poartă în cartierul general al armatei sârbe, cu oameni înarmați până în dinți, care se comportă discreționar și abuziv cu negociatorii, – femeia din grup este pipăită ostenativ în timp ce un sergent din efectivele ONU își întoarce privirea fără să scoată o vorbuliță –, și cu un abia mascat dispreț cu militarii ONU. Poziția de forță nu admite nicio negociere, de fapt, cei trei sunt aduși pentru un simulacru, pentru a certifica bunele intenții ale generalului, de a lăsa impresia echității unei soluții diplomatice într-un conflict militar, dar și de a-l bloca pe comandant în timp ce oamenii lui Mladic invadează pur și simplu baza ONU, încălcând regulamentul militar la ordinul expres al colonelului care a devenit ostatic în tabăra sârbă. Înțelegerea este ca generalul să evacueze populația civilă după ce a asigurat un control sistematic în vederea confiscării oricăror arme. Odată intrați în baza militară, soldații sârbi fac legea, iar la sosirea colonelului Karremans a devenit clar că convoaiele alcătuite nu vor beneficia de însoțitori militari din partea ONU. Pe acest fond, pe deplin lucidă, Aida își conduce propriile negocieri pentru a-și salva familia. Iar aici se izbește de regulamente și restricții, de o birocrație închistată, de o cecitate care numai nevinovată nu mai este. Pentru că la 200 de metri de bază sârbii execută deja o parte dintre bosniacii bănuiți, nu și dovediți de a fi luat parte la luptele împotriva lor. În operațiunea de evacuare a bosniacilor, Jasmila Zbanic prezintă similitudini izbitoare a tratamentului civililor bosniaci cu tratamentul evreilor în operația de triaj la deportare sau la sosirea în lagărele de concentrare. Prizonierii sunt tratați cu violență, intimidați, sârbii circulă cu câini lupi printre ei, sunt deposedați de bagaje, împărțiți în trei categorii, bărbați, de la adolescenți la vârstnici, femei și copii; familiile sunt despărțite și încărcate în autobuze diferite. Inițial sârbii aruncă pâini mulțimii înfometate, asezonând violența cu o ipocrită umanitate. Generalul procedează la fel, el și stafful său împărțind ciocolată Toblerone copiilor, ținând un discurs liniștitor femeilor încărcate în autobuz, predicând pacea și buna înțelegere. În schimb, comportamentul soldaților săi, majoritatea niște namile mustind de violență, cu armele în poziție de tragere, nu lasă nicio îndoială în privința intențiilor sale. În raport cu ei, soldații ONU, majoritatea tineri îmbrăcați în pantaloni scurți, par niște timizi elevi de liceu, cel mult boy scouts în fața bătăușului de cartier. Pozițiile de forță sunt subliniate permanent, generalul Mladic a preluat controlul bazei și permite retragerea trupelor la schimb cu preluarea fără formalități a bosniacilor. De la un punct încolo, comandanții bazei realizează pe deplin că sârbii pregătesc un act genocidar, negăsind nicio modalitate de a opune o cât de modestă fermitate generalului sârb, incapabili să susțină propria legitimitate, propriile regulamente militare, propriile angajamente, o elementară solidaritate. Imaginea acestei impotențe este subliniată prin contrast prin puterea pe care o degajă această femeie intrepridă în încercarea de a-și salva cei doi fii. Goana disperată de la un oficial la altul, de la soldați la ofițeri și invers creează tensiunea filmului care devine insuportabilă. Aici regizoarea își construiește temeinic acuzarea folosindu-se de personajul său. Colonelul Karremans încalcă regulamentul militar pentru a evita orice risc personal, dar niciunul dintre militari nu asumă încălcarea regulamentului pentru a salva familia unui aliat loial. Cu cinism, conform regulamentului, colonelul Franken poate oferi protecție doar ei și soțului său, nu și fiilor, știind prea bine ce li se va întâmpla. Regulamentul, care poate fi încălcat în alte circumstanțe, triumfă doar când e vorba de oameni lipsiți de apărare și nu de o forță militară redutabilă, oficialii UE sunt incoruptibili acolo nimic nu le amenință confortul și cedează numaidecât când adversarul care încalcă regulile este suficient de puternic. Regizoarea bosniacă atinge un punct nevralgic cu o situație emblematică privitoare la ineficacitatea organismelor europene de a oferi răspunsuri coerente și adecvate unor provocări similare, amenințărilor și acțiunilor venite din partea unor dictatori care joacă rolul derbedeului din curtea școlii față cu un director educat și laș.