Dacă ții seamă de numele părinților lui Ștefan Cazimir, n-ai cum să treci cu vederea că, de la bun început, soarta lui poate sta sub semnul literaturii. Cât de glorios pare destinul onomastic dacă părinții poartă nume de personaje? Înclin să cred că fiul Carolei Ștrul și al medicului Ștrul Ștrul a înțeles devreme că umorul face parte din destin. La fel cum autoironia alimentează seninătatea pe căi nu totdeauna discrete. Fostul vicepreședinte al Asociației Umoriștilor Români n-avea deloc umor când valorile pe care miza erau, într-o formă sau alta, sabotate. Nu altfel fondatorul Partidului Liber-Schimbist apela la politic: tot cu metodă caragialiană. Cine mai știe astăzi de partidul (re)înființat de el? Nu mă îndoiesc că, la un sondaj ad-hoc, nimeni nu va crede că un asemenea partid chiar a existat în realitate. Aș paria că nici parlamentarii din vremea lui nu erau prea siguri că deputatul ce oferea jocul „Nu te supăra, frate!“ guvernului chiar se lua în serios. Am cunoscut un singur specialist al operei lui Caragiale identificat în totalitate cu practica junimistului, chiar în viața reală. Un geamăn al lui Ștefan Cazimir a fost V. Fanache. Însă epoca specialiștilor în „universul comic“ a apus, n-ați remarcat? Umorul de astăzi seamănă cu chipul vorbitorului care se străduiește să furișeze glume în discurs, însă auditoriului nu schițează nicio grimasă. Ce să mai vorbim despre „bătălia“ Caragiale, așa cum altădată se vorbea despre una Arghezi…
Până la un punct, nu mă îndoiesc că Ștefan Cazimir și-a întărit în postcomunism un blindaj social din interpretările aplicate operei lui Caragiale. O recluziune categorică, din care, glumind, exagerând, ironizând, profesorul trezea fraze mușcătoare în paginile publicistice. Cine, dintre cititorii României literare, n-a reținut măcar un articol memorabil semnat de Ștefan Cazimir? Dar dintre cercetătorii lui Caragiale?
Profesorul știa să glumească serios și să fie neserios mimând autoritatea critică.
Chiar scriind despre kitsch, istoricul literar găsea resurse inedite pentru a radiografia întreaga civilizație românească din secolul romantic. În libertate, scriitorul ar fi fost un interlocutor spumos al talk-show-urilor tranziției. Mai întâi, el ironizează epopeea partidului creat de el (Caragiale e cu noi!, 1997), dând vina tot pe diagnosticianul societății românești – Caragiale. Episodul nu e onest până la capăt. Pentru că Ștefan Cazimir s-a comportat în politică așa cum ar fi crezut că magistrul Caragiale ar fi procedat astăzi. Tot la Caragiale face apel în mai multe rânduri, odată cu De ce, nene Iancule? (1998) și apoi, mai limpede, în Caragiale recidivus (2002). Probabil se vedea prins, la rândul lui, în simfonia implacabilă a junimistului. Dar să zicem că eșecul politic se datora și faptului că, asociat FSN-ului, partidul lui n-avea cum să se reabiliteze, oricât umor ar fi turnat la fundația moto-ului formațiunii: „Caragiale e cu noi!“. Printre alții, Alexandru George n-a gustat desertul caragialian din politică (nici „umorul intenționat“) și l-a amendat meticulos. Cumva resemnat și întors spre preocupări liniștitoare, îl citim altfel pe Cazimir în Sabia și imperiul. Militari la cârma statului (2017), la fel în Epistolă către Odobescu (2010). Nebăgată în seamă a trecut autobiografia lui apărută în 2006, Ștefan Cazimir. Probabil că, reeditată, cartea ar avea mai multă șansă.
Cine mai avea vreme pentru umor după 1989? Într-o formă sau alta, Alfabetul de tranziție avertiza că epoci de tranziție am tot avut. Nici chiar aderând la ideea lui Borges – că toate ar fi de tranziție – Ștefan Cazimir reclamă adoptarea atitudinii corecte și polemica specifică. Altminteri, gâlcevile și decalajul refractar se lărgesc nepermis. În același loc, profesorul mărturisea că toți intelectualii timpului posedă un viu sentiment al schimbării. Probabil că propria aventură politică justifica acest „contrast dinamic“ dintre singurătatea intelectualului și implicarea publică. Ceea ce notează el despre secolul al XIX-lea are relevanță în modelul social postdecembrist. Poate nu imagine fidelă, cât suportabilă. Un stimulent protocolar stârnit de insatisfacțiile societății. De pildă, pe Radu Rosetti, Kogălniceanu, Ghica, Sion, Russo și ceilalți îi citește căutând mereu nota comică din discordanțele sociale. De meteorologia veacului al XIX-lea leagă actualitatea, chiar lipsită de însemnătate. Nu mă îndoiesc că Ștefan Cazimir trăia comicăria postdecembristă ca un teleportat din veacul autorilor amintiți. Cititorul e răsplătit cu extrase amuzante, cu informații din toate aspectele antropologiei sociale, ca un reflex al celui preocupat să înfățișeze un generos orizont de receptare. Autorul detașează fragmente cu relevanță istorico-literară și umoristică, dar și relevante pentru devalorizarea actualizată, în fața cărora presupune că ne mirăm cu zâmbetul pe buze. Din epoca în care autorii suprapun clasicismul și romantismul, Ștefan Cazimir observă că Heliade Rădulescu n-a inventat alfabetul de tranziție, ci doar una din multele lui ipostaze, „care funcționează într-o admirabilă sinergie“.
În implicările lui sociale, didactice, politice și publicistice, Ștefan Cazimir a căutat mereu vorba de duh ridicată la rang aforistic. Nu degeaba se cita, făcând adeseori mărturisiri autoironice. Iată, de pildă, una dintre cele mai cunoscute formulări: „Adevărul este la mijloc. Dar nu orice mijloc slujește adevărului“. Scriind atât despre Caragiale, profesorul Cazimir trebuie că simțea exasperarea ca o stare a zilei. Dar când credeai că n-ai ce să mai citești nou despre autorul Scrisorii pierdute, Ștefan Cazimir făcea ce făcea și aducea râsetele din amfiteatru în paginile revistelor.
Dar să zicem că zâmbetele se uită curând. Nu mă pot împăca cu dispariția unui polemist extraordinar. Mai avem câțiva, mai degrabă resemnați. Restul mimează ceva la granița dintre impostura celebrată și vulgaritatea diletantului.
Polemica erudită și arheologia lexicală pierd enorm odată cu dispariția lui Ștefan Cazimir. Rămâne să-l redescoperim așa cum o facem, din păcate, prea des în deceniile din urmă: cu un ochi care râde și unul care plânge. Într-o formă sau alta, plecarea lui Ștefan Cazimir seamănă cu o nouă dispariție a lui Caragiale din viața noastră literară.