Ajuns să aibă 13 lustri, Ioan T. Morar se află la vârsta la care a acumulat destule neliniști existențiale și profunde lecturi din cărțile formatoare despre „omul generic“ pentru a se simți, cu întreaga modestie, prin apariția volumului Când plouă mă numesc altfel (Ed. Baroque Books & Arts, București, 2021), continuatorul, la scară redusă, al unei seminţii tăcute astăzi. Este vorba despre o seminție cu acces la cuvântul rar și preţuit pentru sonorităţile coapte sub arşiţa deşertului: „Doamne, măcar o fărâmă/ de la masa profeților să-mi îngădui“ (Trestia cârtitoare). Fără să ia numele Domnului în… deșert, versurile din cuprinsul cărții ne avertizează – simplu, nepoticnit, prin rostiri din gama seninătăţii și a unei înţelegeri calme – că suntem înainte de toate muritori şi că starea aceasta de „dezmoștenire genetică“ ar trebui să ne fie unitatea de măsură a vieții. Se pare că poetul a conștientizat de timpuriu sentimentul de muritudine, întrucât simte că seamănă tot mai mult cu bătrânul din el, de care încearcă să se ferească: „Am murit tânăr/ când am fost tânăr// de aceea/ nu mai sunt/ decât cel de acum// tânărul Morar/ e îngropat în alte versuri/ din vremea când/ singurătatea/ îi ținea loc de patrie//…// Am murit tânăr/ nu mai am cum să mor“ (Nu mai am cum).
Rostirea de sine este exprimată cu privirile aţintite spre sensurile ultimei mari teme umane: aceea a morții. Extincția reprezintă relansatorul textului existenţial, Ioan T. Morar adulmecând moartea, întrucât se simte angrenat pe povârnișul „trecerii“. Deja dispariția mamei o prevesteşte pe aceea a fiului, care ajunge să ştie mai mult, în singuratica împrejurare biografică, despre substanța vitală din care a fost zămislit și despre esenţa general-umană. Pierderea mamei declanşează o sensibilitate precoce în fața morţii, o presimţire și o așteptare a ei, precum și sentimentul înrudirii cu alt tărâm: „Te văd îmbăcată/ în hainele cele mai bune/ pregătite de mult pentru plecare/ deși ai știut dintotdeauna, mamă,/ că trupul tău/ va mai rămâne o vreme cu noi/ așa cum laptele tău/ a rămas în oasele mele/ și inima ta a pornit inima mea/ asemeni automobiliștilor rămași în pană/ iarna/ când se oprește cineva și/ «le dă baterie»/ Inima lui Ion a crescut în Maria/ m-ai născut ca să mă aștepți/ iar de acum/ ai plecat ca să mă aștepți/…/ m-ai așteptat/ până m-am întors/ ca o candelă părăsită/ sub pământ“ (Clipește o dată). Instanța maternă reprezintă putința de a urzi viaţa în jurul ei, moartea sa traumatizând progenitura, în amintirea căreia ea continuă să trăiască și să rămână consubstanţială.
Venirea pe lume nu are nimic ieșit din comun: „Am primit un trup/ în care am avut încredere:/ am fost umed, am plâns,/ am purtat la încheietură un număr provizoriu//…// în locul numărului/ mi-au pus un nume/ ales de ei“ (Lapte alb, lapte negru). Cum identitatea nu-i fusese hrănită numai cu laptele mamar, poetul s-a scăldat toată viața în apa aceluiași râu, dar numai când plouă se numește altfel. Îmbăindu-se cu toate identitățile sale deodată, pe noul-vechi născut îl ia dorul de sine ca de un altul atunci când este să participe la „loteria alterității“ (însumarea alterilor nu este doar dublă, ci multiplă). În general, soarta îi este ca la datul cu banul ce are un singur verdict pentru cel care a trăit toată viața ca un chibrit făcut să se stingă: „dacă e cap/ mor/ dacă e pajură/ mor“ (Viața mea e un ban de aur). Nemurirea ne este conferită de unicitatea ființei noastre și aici intervine puterea comparațiilor, care sunt inventate de ființa rostitoare pentru a simți că nu moare singură pe lume. Însuși actul de a scrie, care presupune risipirea în comparații, înseamnă un exercițiu de supraviețuire de după copilăria care a șters literele scrise pe apă și de după tinerețea trecută ca o febră sezonieră.
Concepută şi ca obiect de lux, ediția îngrijită de Cristian Pătrășconiu ne îndeamnă să o întoarcem, mai întâi, pe toate feţele, pentru a i se admira calitatea hârtiei şi ilustrațiile remarcabile realizate de Octavian Mardale. Nu în ultimul rând, trebuie citite pe supracopertă frazele de întâmpinare scrise de H.-R. Patapievici și de Mircea Mihăieș. După ce a adunat în acest volum poeme despre înţelepciunea din urmă a fiinţei dubitative și rostitoare, Ioan T. Morar poate să declare liniștit: „am încheiat citatul/ am stins focul/ am încuiat ușa/ am pus cheia sub ultimul vers“ (Albatrosul). Sunt versurile de o robusteţe delicată, cu o gravitate în răspăr uneori, ale unui poet care întreţine cu propriul text o relaţie vie, dată de siguranţa reflexivă de după contactul cu textele fondatoare despre „omul generic“. Când plouă mă numesc altfel este o carte scrisă „din inimă“ și de citit mai ales din partea celor ajunși în amurgul vieții, deoarece tinerii posedă răzlețit firescul sentiment al trecerii și nu au aplicație pentru învățarea trudnică a întâlnirii finale cu o altă lume.