Comentariile critice selectate de Răzvan Voncu pentru ampla culegere Lectura clasicilor. Mențiuni de istorie literară (Ed. Neuma, 2021) se referă atât la scriitorii de prim rang, aparținând canonului literar, cât și la unii autori mai puțin cunoscuți. În acest ultim caz, ele sunt înregistrate sub forma glosărilor pe marginea unor scrieri care, mai mult decât o oarecare valoare estetică, au rolul lor bine determinat în tabloul istoric al unei perioade a literaturii. Desigur că, pentru criticul de la România literară, criteriul estetic reprezintă o premisă implicită și de aceea el este atras îndeosebi de comentarea unor scrieri care comportă un anumit nivel axiologic. Departe de a intenționa să forțeze intrarea în canon a câtorva nume sau de a întări, printr-o nouă interpretare, canonul deja consacrat, Răzvan Voncu este interesat, prin intermediul cronicii edițiilor, de dinamica revizuirilor: „Mai avem încă multe de făcut pentru a acoperi «petele albe» pe care istoria turmentată a secolului trecut le-a trasat pe harta literaturii române. Dacă, imediat după 1989, unii credeau că imperativul este răfuiala cu ierarhiile contemporane, acum înțelegem că, de fapt, atât conceptul de istorie literară cu care operăm, cât și cunoștințele noastre propriu-zise despre această istorie necesită o revizuire amplă și susținută“ (p. 277).
Autorul volumului este conștient de faptul că o istorie a literaturii nu se mai poate concepe ținând cont în exclusivitate de criteriul axiologic, deoarece însăși noțiunea de valoare estetică reprezintă astăzi mai mult decât simpla plăcere a lecturii. Este motivul pentru care sunt alese spre comentariu cărți cu destin sinuos, care necesită un efort de contextualizare, în scopul de a ușura înțelegerea în mod corect a interpretărilor făcute. Prin urmare, „departe de a fi murit, istoria literară este mai necesară astăzi ca oricând. Cercetarea la sursă a trecutului dezvăluie nemilos bagajul de clișee și de «semi-adevăruri» cu care operăm și, totodată, ne permite să proiectăm asupra istoriei lumina unor interpretări mai noi și mai bine întemeiate“ (p. 78).
Deși universitarul bucureștean militează pentru diversificarea paletei exegetice a disciplinei – prin recursul la istoriile literare tematice, mentaliste, imagologice sau la demersuri ce țin de antropologia literară –, nu trebuie să înțelegem că ar fi vorba despre un partizanat pentru studiile culturale. El rămâne un apărător al principiului maiorescian al autonomiei esteticului și ofer un citat edificator în acest sens: „Nu cred că vreunul dintre căuzașii «despărțirii de Maiorescu» a citit vreodată cu atenție însemnările zilnice ale criticului, nici măcar în edițiile insuficiente de până acum. Ana-Maria și Bogdan Dascălu le (și ne) oferă, din fericire, șansa de a se/ne întâlni cu această cronică subiectivă a devenirii interioare a întemeietorului criticii noastre, într-o versiune critică de primă mână. Nu știu dacă neo-gheriștilor le va folosi la ceva, dar cercetării literare i se pune la îndemână o privire privilegiată către «curtea» din spate a criticului“ (p. 61).
Titularul rubricii „Restitutio“ de la România literară apreciază eforturile recuperatoare ale editologilor, care își iau deopotrivă sarcina de prezentare a unui act de justiție reparatorie, morală. Refacerea unor contexte, a unui tablou și a unei atmosfere de epocă, în care chiar și scriitorii de raftul al doilea și al treilea își au locul lor, este o întreprindere în urma căreia poate beneficia chiar reinterpretarea marilor scriitori. Dacă prăbușirea comunismului nu a avut drept efect o reașezare a scării de valori, mai sunt, în schimb, multe de făcut pentru reîntregirea tabloului istoric al literaturii noastre, „blurat“ parțial din cauza Cenzurii. În această privință, Răzvan Voncu nu este atât de pesimist, precum unii scriitori și editori, asupra posibilității de recuperare a textelor clasice mutilate de Cenzura comunistă. Chiar dacă se face cu o oarecare întârziere, restituirea unor astfel de texte editate de foarte mult timp sau supuse Cenzurii este în curs de desfășurare, așa cum o ilustrează și comentarea lor de însuși autorul cărții. Acesta militează pentru realizarea de noi proiecte editologice, în vederea asigurării unei continuități în editarea științifică a literaturii clasice și, totodată, pentru a se garanta existența și pe viitor a ingratei profesii de editor, acum desprinsă măcar de un context istoric vitreg, precum a fost acela comunist. Altminteri, vom rămâne cu toții așa cum îi vedea Dimitrie Cantemir pe moldovenii săi: leneși, lipsiți de temeinicie și „nelepturați“.
Apariția volumului de față atestă faptul că editologia românească încă supraviețuiește și că, la rândul ei, istoria literară mai are destule de revizuit, dacă se procedează la o relectură eliberată de prejudecățile perioadelor mai vechi și de imputările/amputările Cenzurii comuniste. Răzvan Voncu semnalează nereguli în ceea ce privește: ținuta filologică a versiunii realizate, reconstituirea avatarurilor textului în edițiile antume; fisurile în armătura documentară, dar mai ales trunchierile textuale comise în perioada comunistă. De asemenea, el este atent la metoda filologică în egală măsură minuțioasă și transparentă de indicare a notelor de subsol, a fluctuațiilor lingvistice, a glosarului de termeni (unde se impune). Istoricul literar se bucură atunci când găsește aparate critice ireproșabil alcătuite, cu detalii revelatoare și cu repertoriu de referințe critice complet, dar aceasta nu înseamnă că arată clemență în fața eșecurilor editoriale. De exemplu, între plăcerea reîntâlnirii cu o carte agreabilă, precum este aceea de Amintiri de la „Viața românească“, scrisă de Mihail Sevastos, și consternarea provocată de reeditarea amatoristică a ei, cronicarul edițiilor găsește anevoios o aurea mediocritas.
După citirea culegerii Lectura clasicilor. Mențiuni de istorie literară, mi-am putut întări părerea despre ceea ce înseamnă pentru Răzvan Voncu întocmirea de ediții critice și conceperea de istorii literare. Doar asupra acestor aspecte m-am oprit în rândurile de mai sus, deși ar merita evidențiate și altele, cu neputință de surprins în cadrul unui scurt comentariu: schimbările de paradigmă culturală și literară; evoluția spiritului timpului și a orizontului de așteptare; evidențierea substratului eno-gastronomic al ficțiunii; recuperarea valorilor exilului și a acelora din Basarabia („e mai simplu să faci «poduri de flori» care nu înseamnă nimic și nu duc nicăieri, decât să faci cultură mare“ – p. 239); repudierea pseudo-eminescologiei conspiraționiste și a fabulației eminescolatre („l-au îngropat pe poet într-o cutie de moaște, din care este scos numai la maslurile naționale“ – p. 461); trăsăturile specificului național („Noi, după victorii la limită, obținute cu sacrificii neomenești, prăbușim totul în festivități, în iertări arbitrare și culpabilizări pripite“ – p. 472).
Lui Răzvan Voncu îi plac edițiile transparente, ușor de consultat atât din partea cititorilor amatori, cât și din partea rețelei publicului specializat, pentru care ele se constituie într-o scurtă introducere în lectura critică restitutivă. Universitarul bucureștean este un excelent filolog, comentariile sale critice suple având o foarte bună poziționare istorico-literară, deoarece el stăpânește cu mare siguranță întreaga istorie a literaturii noastre, de la Coresi la Ion Horea. Autorul culegerii dovedește că deține un fin spirit de nuanțare și o profundă cunoaștere a operelor, situate judicios în epoca în care au fost scrise. Răzvan Voncu însuși este un foarte avizat cunoscător al „micii istorii“, în care istoriografia propriu-zisă își dă mâna cu istoria literară, spre configurarea cadrului marii Istorii din care s-a ivit o operă sau alta.