Pe struna erotică

O amplă confesiune cu adresă erotică reprezintă materia ultimului volum de versuri al lui Mircea Stâncel. Motivele de la care pornește tind a contura nu doar profilul afectiv al actantului liric, ci și o viață în trăsături ce se întrepătrund cu un mediu, o epocă. Din aproape în aproape poetul își revendică un fundal biografic precum un alibi discret al mărturisirilor: „Cîțiva brotăcei în smîrcuri și anul 1947 adus de berze/ se schimbă codul din nou multe scutece laptele mamei cald/ se împrumută un leagăn pe care scrie 1940 – arhaisme nervoase/ e încă islaz puțin în jur și amintirea lui mai strălucește în mine/ lampa lui ilici – unii se gîndesc deja la romanul lui orwell“ (Nostalgia rece). Însă relatarea obiectivă lasă loc îndată unor consemnări sensibile care absorb realul, substituindu-l: „Simt disperarea în splendorile acestea ce se descompun/ și cîteva umbre ce nu s-au decis încă ce să facă“. Sau: „Egoismul acestei nostalgii trebuie luat în calcul“ (ibidem). Habituala tactică e cea a alternării unui „program“ tematic cu abandonul în momentele emoționale, sugestii ale unei plenitudini lăuntrice intermitente. Se află aci o timorare ce încearcă a se depăși, o rezervă care caută un compromis cu clipele de elan. Apelînd la concretul imediat, poetul produce un contrapunct util mărturiei de sine: „După fiecare poem de dragoste cineva trebuie să adune/ lucrurile împrăștiate prin cameră/ sunt încă un fermier obosit după recoltarea cînepii (…) ținîndu-ne atît de strîns unul pe celălalt/ cu șnurul acesta împletit ce se crapă“ (După fiecare poem). Tangente la datele voit prozaice apar cutezătoare zvîcniri imaginative, schițe ale imposibilului. Între liniile de jos și de sus ale monologului se alcătuiește o medie fragilă. Înamoratul mizînd pe ambele șanse ale prezenței sale spre a atinge un echilibru compatibil cu „normalitatea“. Sublima monotonie a iubirii e cultivată printr-un șir de manevre ce-i pot acorda o multitudine de înfățișări. Un soi de extravertire care o deplasează în locuri și circumstanțe înnoitoare. Invocarea necunoscutului se dovedește utilă: „Ajung imediat într-un loc albastru ce încă respiră/ unde ruinele sunt foarte valoroase și speră/ despre care televiziunile de senzație nu știu încă nimic“ (Alte emoții). Nu mai puțin adorația aceasta prelungită, petrarchiană se poate relaționa cu trecutul istoric, înaintînd temerară pînă la fabulos: „îmbătrînesc într-o cantitate uriașă de speranță/ în căldura unor icoane ce n-au căzut încă de pe pereți/ vin din filele unei curți de la începutul veacului trecut/ autorul ei a văzut primul cum tace o lebădă neagră/ printr-un veac plin de înjurături și de zgomote;// niciodată nu voi putea fi sigur pe chipul tău/ între cele două vitralii deschise de vînt;// vreau să fac o istorie a emoțiilor pierdute/ în pometul ăsta nu e rușine să treieri semințe de cînepă/ și să crești unicorni“ (Alte emoții). Cercurile patetic asociative se lărgesc înscriind complicitățile naturii: „un deal ne va împrumuta o pantă pe care să alunecăm/ spre apele unui rîu stătător;// tu îmi agresezi privirea din nou cu trupul în rochii de mai/ ieși cu totul din clorofila ta fetișcană aguridă dulce“ (ibidem). Restul de sfială transilvană pe care îl mai poartă condeiul se amortizează printr-o proiecție în vastitate („Ai vrea să fii o metropolă fără limite/ sub un albastru rafinat“), aventurîndu-se pe pistele extravaganței: „Gîndurile tale zboară fără țintă/ cineva te poartă în pîntec de cîteva perioade (…) dar nimeni nu știe cu adevărat cînd te vei naște/ probabil mîine adică niciodată“ (Ai vrea să fii). Înfiorat de irealitate, autorul face totuși cîte un pas înapoi: de pildă pentru a se apropia de realismul analogiei, situîndu-și iubita într-o inițială mizerie („cineva îmi spune că ești o pruncă lăsată pe drumuri/ și ai rochiile murdare/ cu picioarele goale/ cu călcîiele crăpate“ ) spre a evolua către postura de rafinată cititoare: „ai vrea să te culci cu o carte de cioran în brațe“ (ai vrea să fii). Constatăm astfel un procedeu al corelării iubitei cu o permanentă „căutare“. Ea se poate afla pretutindeni ori nu se află nicăieri. Intrînd într-un joc de-a v-ați ascunselea cu rezultat incert din start, devine obiectul unei așteptări infinite, de-o gratuitate aidoma celei conținute în viziunea folclorică a „dorului dor“: „Te-am văzut extrem de frumoasă încă din prima clipă/ aveai o respirație liberă și făceai din tinerețe o artă/ de atunci te caut printre rafturile cu poeme/ ale unui restaurant istoric/ printre autobuzele defecte din autogările comuniste/ prin mirosul de motorină ce îmi corodează speranțele/ în mînă cu scrisorile pe care n-am avut curajul să ți le trimit (…) mă uit civilizat printre scaunele birtului din zonă/ pe după oglinzile unui local al străzii/ printre halbele de bere unde tu mă așteptai de obicei/ printre scaune construite în perioada interbelică/ pe atunci nu erai opusul meu în imaginația ta“ (O întîlnire ratată). Imaginea unei făpturi inaccesibile revine într-un flash decisiv: „Eu sunt singur aici tu ești singură dincolo/ tu te scalzi în eternitatea ta/ eu sunt închis în satul meu planetar“ (Nu plînge încă). Fără însă ca, dintr-o pesemne precauție pragmatic-sentimentală, autorul să nu insiste asupra acesteia ca ființă reală: „nu mai e mult și probabil ne vom întîlni/ dar eu aș vrea să ne găsim / cît mai repede posibil;// nu dintr-un rafinament perfid// ci din drag pentru emoțiile pe care n-am reușit/ să le fotografiez încă/ fără tine“ (ibidem). Îi rămîne o cale unică de-a se confrunta deopotrivă cu himera și cu dezlănțuirea posesiei eroticești: textul. Acesta vine „de la sine“, ofrandă a unei vocații, soluție a predestinării: „așa că eu las poemul să se scrie singur/ într-un colț umed/ unde cresc buruieni de leac“ (Creația). Fatalmente erosul poetului suferă damnarea sublimă a lirei.