Din seria de autor pe care Editura Spandugino i-o dedică lui Paul Ricoer, au apărut până acum: Sinele ca un altul, cuvânt-înainte de Paul Marinescu, traducere de Alina Daniela Marinescu și Paul Marinescu, (2016) 2020; În viață până la moarte, prefață de Olivier Abel, postfață de Catherine Goldenstein, traducere de Dorel Bucur, (2017) 2021; Filosofie, etică și politică. Interviuri și dialoguri, prefață de Michael Foessel, traducere de Alina Daniela Marinescu, 2019.
Paul Ricoeur (1913–2005) este unul dintre cei mai importanți filosofi ai secolului XX, care a purtat de-a lungul operei sale, discutată şi tradusă în toată lumea, un dialog profund cu ştiințele umaniste. Printre temele sale predilecte de reflecție, dezvoltate în cadrul unei antropologii filosofice, se numără textul şi acțiunea, identitatea narativă, răul, sinele şi istoria. În primele sale lucrări, caută să surprindă, cu ajutorul metodei fenomenologice, raportul dintre voluntar și involuntar, de-a lungul unor fenomene ce țin de sfera practică a subiectului: proiectul, acțiunea, emoția, deprinderea. Se interesează apoi de raportul dintre subiect și limbaj și acordă analize extinse unor fenomene precum simbolul, metafora, povestirea, tematizând trăsătura lor comună: inovația semantică. Propune o teorie cuprinzătoare a subiectului, trasând mai întâi o diferență între două tipuri de identitate personală: cea invariabilă (de tipul formulei genetice, amprentelor) și cea care este menținută, în ciuda schimbărilor (ca în cazul promisiunii). O fenomenologie a omului capabil vine în completare, printr-o chestionare a capacităților și vulnerabilităților noastre fundamentale, manifeste în faptul nostru de a trăi laolaltă. Are o contribuție esențială la menținerea unui dialog intens între istorici și filosofi, prin poetica narativității elaborată în trilogia Timp și povestire și reflecția amplă asupra condiției istorice, desfășurată în lucrarea Memoria, istoria, uitarea. (Editura)
Prefață
Acest eseu consacrat recunoașterii are la bază trei conferințe susținute, cu acest titlu, la Institut für die Wissenschaften des Menschens din Viena și reluate într-o formă mai elaborată la Centrul Arhivelor Husserl de la Freiburg. Ceea ce public aici e versiunea franceză a acestor conferințe de la Viena și Freiburg, prelucrate și îmbogățite ulterior. Cercetarea mea a fost provocată de un sentiment de perplexitate resimțit în legătură cu statutul semantic pe care chiar termenul „recunoaștere“ îl deține la nivelul discursului filosofic. E un fapt că nu există o teorie a recunoașterii demnă de acest nume, așa cum avem una sau mai multe teorii ale cunoașterii. Or, această surprinzătoare lacună contrastează cu tipul de coerență care permite cuvântului „recunoaștere“ să figureze în dicționar ca o singură unitate lexicală, în ciuda multitudinii de accepțiuni înglobate de această unitate, atestate în cadrul unei comunități de limbaj, care este dată, în acest caz, de limba franceză. Contrastul dintre dispersia, în aparență aleatorie, a ocurențelor cuvântului la nivelul discursului filosofic și tipul de polisemie ordonată ce rezultă din munca lexicografului constituie situația de plecare, generatoare a perplexității evocate puțin mai înainte. Dificultatea inițială se accentuează în urma comparării accepțiunilor filosofice ale cuvântului „recunoaștere“ ce sunt atestate la nivelul istoriei ideilor filosofice. Totul se întâmplă ca și cum eterogenitatea evenimentelor de gândire care guvernează emergența unor noi problematici filosofice ar avea ca prim efect dispersarea semnificațiilor potențial filosofice și aducerea lor în vecinătatea simplei omonimii. Eseul de față are ca punct de plecare un pariu, acela de a oferi seriei de ocurențe filosofice cunoscute ale cuvântului „recunoaștere“ coerența unei polisemii ordonate, demnă de a da o replică celei existente în plan lexical. Introducerea este consacrată ipotezelor de lucru care au stat la baza construcției argumentului cărții, mai exact dinamicii care guvernează, înainte de toate, prezentarea procesului de recunoaștere-identificare, apoi tranziția ce duce de la identificarea a ceva în general la recunoașterea entităților circumscrise de către ipseitate, apoi de la recunoașterea de sine la recunoașterea mutuală, până la echivalarea ultimă dintre recunoaștere și recunoștință, franceza fiind una din rarele ultimele limbi care o respectă. Spus pe scurt, cercetarea aceasta are ca dinamică o inversare, la nivel gramatical, a utilizării verbului „a recunoaște“, de la diateza activă la diateza pasivă: recunosc în mod activ ceva, niște persoane sau chiar pe mine însumi; dar și cer să fiu recunoscut de către alții. Pentru a încheia acest argument, aș dori să spun că, dacă cererea de recunoaștere poate apărea drept polul teleologic al întrebuințărilor filosofice ale substantivului „recunoaștere“ și ale verbului „a recunoaște“, această atracție teleologică nu operează la nivelul discursului filosofic decât în măsura în care întâlnește o rezistență, la nivelul preocupării de a oferi un rol important polisemiei ordonate pe care o etalează seria celor trei studii despre recunoaștere. Perplexității inițiale i se substituie, treptat, un fel de admirație față de puterea de diferențiere activă în cadrul limbajului, și care se opune așteptării de univocitate ce motivează în profunzime arta de a denumi. În ceea ce privește ecuația finală dintre recunoaștere și recunoștință, despre care tocmai am afirmat că este bine reprezentată în limba franceză, ea va fi una îmbogățită, ca urmare a deciziei de a începe cercetarea prin identificarea a ceva în general. Astfel, problema identității este prezentă de la bun început în cadrul discursului despre recunoaștere; și va rămâne așa până la sfârșit, cu prețul unor transformări pe care le vom menționa. Nu cer eu să fiu recunoscut tocmai în identitatea mea autentică? Și dacă, din fericire, mi se întâmplă să fiu recunoscut, recunoștința mea nu se îndreaptă către cei care, într-un fel sau în altul, recunoscându-mă, mi-au recunoscut identitatea? Oare va fi astfel câștigat pariul pe care acest eseu îl pune pe existența unui discurs filosofic coerent despre recunoaștere, care ar fi de fapt discursul recunoașterii? Intitulând acest discurs drept „parcurs“, și nu „teorie“, subliniez persistența perplexității inițiale care a motivat cercetarea de față și care nu este eliminată de convingerea de a fi construit o polisemie ordonată, la jumătatea drumului dintre omonimie și univocitate.
Introducere
Trebuie să existe un motiv pentru care nicio lucrare cu o bună reputație filosofică nu a fost publicată până acum sub titlul Problema recunoașterii. Să fie oare pentru că avem de-a face cu un fals concept, care întinde autorilor în căutare de nou capcana unui fals subiect? Și totuși, în lecturile mele, cuvântul apare insistent, câteodată asemenea unui spiriduș inoportun, câteodată binevenit, chiar așteptat. […] Un survol rapid [al semnificațiilor acestui concept], ghidat de dicționare, lasă o impresie contrastantă. Pe de o parte, polisemia evidentă a cuvântului se pretează la o ordonare acceptabilă care nu tulbură sentimentul nostru de folosire corectă a cuvintelor și justifică varietatea întrebuințărilor conceptuale, fără a ajunge până la o disoluție care s-ar finaliza cu admiterea unei simple omonimii. În această privință, putem vorbi de o polisemie ordonată a cuvântului „recunoaștere“ la nivelul valorilor sale de întrebuințare. Pe de altă parte, din compararea unui lexicograf cu un altul, apare un alt fel de discordanță care conduce la ideea că pe undeva lipsește un principiu organizator al polisemiei ce ține de o altă ordine decât cea a întrebuințării obișnuite a limbajului. Această lacună, cât și arbitrariul controlat ce guvernează organizarea lexicografică a polisemiei, întărește sentimentul de deficiență semantică resimțit la nivelul tematicii cu adevărat filosofice a recunoașterii. Și asta nu e tot: de-a lungul prelucrării lexicografice a utilizărilor din limba comună, trecerea de la o semnificație la alta se face prin salturi imperceptibile, principiul acestor deviații infime ținând de ne-rostitul definiției anterioare sub care se disimulează generarea însăși a șirului ordonat de semnificații, sub regimul a ceea ce tocmai am numit o polisemie ordonată. […]
Care este semnificația considerată a fi prima? Aceea care pare a fi cea mai „naturală“, cea care decurge din derivarea lui „a recunoaște“ plecând de la „a cunoaște“ și adăugând prefixul „re-“. „A RECUNOAȘTE: 1. A-și readuce aminte despre cineva sau ceva ce cunoaștem. Recunosc sigiliul.Recunosc oamenii, după vocea sau alura lor.“ Ne-rostitul constă în forța lui „re-“, considerat, la o primă vedere, în sensul temporal al repetiției. Această cvasi- evidență va fi pusă sub semnul întrebării în dicționarul Le Robert. Mai mult, dacă definiția evocă inițiativa minții („a-și reaminti“), ea lasă nelămurit ce-ul a ceea ce este recunoscut ca atare. Nici despre indiciile în funcție de care recunoaștem ceva nu se spune nimic. Această tăcere este risipită prin definiția care urmează. Astfel, trecem la acțiunea de a recunoaște ceea ce nu am văzut niciodată: „2. A cunoaște în funcție de un gest, de un semn distinctiv sau de un indiciu o persoană sau ceva ce nu am mai văzut niciodată. În mersul ei, recunoșteam o zeiță. A recunoaște o plantă în funcție de descrierea oferită de autori.“ Ideea de semn distinctiv în funcție de care recunoaștem va ocupa un loc considerabil în continuarea cercetărilor noastre. Trecem astfel la ideea de a recunoaște ca sau a recunoaște drept ceva: a recunoaște un anumit tip de persoană într-un anumit tip de individ. Însă, în exemplele despre plantă, rege, zeiță, Dumnezeu, ce-ul recunoscut rămâne neclar. Mai trebuie notat că acesta nu este o chestiune diferită în cadrul acestei a doua rubrici care ține de „a se face recunoscut, a dovedi cine suntem prin indicații spe ci fice“. Acest fel de inițiativă sau această tentativă va solicita din partea noastră o analiză particulară a lui „a se face recu noscut“, în parcursul fragmentat care va urma acestei încercări de a impune o ordine la nivel lexicografic. Ceea ce rămâne nespus aici e fiabilitatea semnului de recunoaștere, a semnului distinctiv, a indiciului în funcție de care recunoaștem ceva sau pe cineva. Totuși, chiar cu ajutorul acestei idei intermediare trecem la cunoașterea activă a ceva sub semnul adevărului: „3. A ajunge să cunoști, să sesizezi, să descoperi adevărul a ceva. I-am recunoscut inocența. În funcție de aceste indicii, am recunoscut apa bună de băut. Le recunoaștem reaua credință. etc. Odată cu ideea de adevăr, apare în mod tacit un aspect valoric ce va fi tematizat ulterior. În ceea ce privește adevărul, acesta poate fi factual sau normativ: nici acest lucru nu poate fi lipsit de importanță. Mai mult, verbul „a ajunge să“ insinuează menționarea unei dificultăți, în forma ezitării, a întârzierii, a rezistenței. Această observație trebuie adăugată însemnărilor noastre de mai sus, suscitate de verbul „a-și aduce aminte“. Ajungem aici la această operație implicită prin care o derivare este în același timp efectuată, dar și depășită. Această aluzie privitoare la aspectul pe care-l putem numi complicat al recunoașterii se clarifică la nivelul următoarei utilizări: „4. A recunoaște cu negație înseamnă câteodată a nu mai fi interesat de, a nu mai asculta de ceva. Nu mai recunoaște altă lege, decât propria sa voință.“ Ne-rostitul constă în restricția mentală subiacentă formei negative: „nu recunoaște decât“. Plecând de la aspectul complicat, dificil, al recunoașterii, următoarele semnificații migrează în direcția descoperirii și a explorării necunoscutului, „că e vorba de locuri și abisuri, de pericole“ (sensurile numerelor 5, 6, 7). „A parcurge“ lasă locul lui „a explora“. Sensul nr. 8 poate fi atunci considerat, în ordinea aranjării semnificațiilor vocabulei, drept turnura majoră: „8. A admite, a accepta ca fiind adevărat, ca fiind incontestabil. Filosoful acesta recunoștea existența atomilor.“ etc. Referirea la adevăr din sensul nr. 5 este îmbogățită prin aluzia la dificultatea sensului nr. 6 și a următoarelor: a admite înseamnă a pune capăt unei ezitări cu privire la adevăr, dar și a face astfel referință la acesta. Nuanța sugerată de actul de a admite se clarifică la nivelul referinței ulterioare la autoritatea cuiva, implicită în ideea de a admite: „a se supune autorității unei persoane“ (nr. 9). De la a admite la a se supune, glisarea este insesizabilă. Am putea să nu recunoaștem, să nu ne supunem. Negarea, refuzul nu sunt departe. În schimb, partea de mărturisire a lui a admite trece în primul plan, ceea ce permite reluarea sensului nr. 2 despre semnele în funcție de care recunoaștem și sensul nr. 3 despre componenta de adevăr ale cărei semne distinctive sunt puse în lumină, în sensul tare al lui „a recunoaște ca“, „în calitatea de“. Ideile de semn distinctiv, de adevăr, dar și cea de dificultate, chiar de reticență, se găsesc astfel încorporate în perimetrul sensului. Urmează modalitățile specializate ale lui „a recunoaște ca“, fie că e vorba de uzul militar (nr. 12) sau, într-o manieră și mai remarcabilă, de folosirea lui a recunoaște în chestiunea filiației: „a recunoaște un copil (natural)“. Nu este vorba doar de cineva, ci de un drept care este astfel recunoscut, subliniat, prin semnul său distinctiv scriptic: o semnătură susceptibilă de a fi recunoscută ca atare. După uzul religios, cel al „declarației de credință“ (nr. 10), ajungem la tema mărturiei: „a mărturisi, a destăinui“ (nr. 15), poate o greșeală, o datorie, o eroare. A fost încheiat ciclul complet? Nu. La sfârșitului parcursului, apare un oaspete neașteptat – de altfel, neinvitat în cea mai mare parte a limbilor altele decât franceza –, recunoașterea ca recunoștință: „16. A fi recunoscător cuiva, a face dovada recunoașterii.“ Vedem legătura cu ceea ce precedă; mărturia datoriei față de cineva, mărturie ce trebuie să-i fie făcută, ne pune pe drumul recunoștinței, cu condiția adăugirii ideii unui gest în schimb, spontan, grațios, în deplinătatea sensurilor cuvântului, ca și cum o datorie ar fi restituită. […]
În ceea ce privește vocabula „[a]recunoaște“, care servește aici de test al concepțiilor lexicografice, ideile de bază sunt reduse la trei.
„I. A cuprinde (un obiect) cu mintea, cu ajutorul gândirii, legând între ele imagini, percepții care-l privesc; a distinge, a identifica, a cunoaște cu ajutorul memoriei, a judecății sau a acțiunii.“
„II. A accepta, a considera ca adevărat (sau drept cineva sau ceva).“
„III. A dovedi prin recunoștință că suntem datori față de cineva (cu ceva, o acțiune).“
Ordinea în care sunt enumerate semnificațiile de rang secund ne invită la un parcurs care nu este foarte diferit de cel esențial linear propus de către Littré. Totuși, prima definiție pivot marchează desprinderea vocabulei „[a]recunoaște“ de [a]cunoaște, Littré rămânând sensibil la filiația existentă la nivelul semnificantului, în timp ce Le Robert merge direct la noutatea conceptuală exprimată prin seria de verbe „a sesiza, a face legătura, a distinge, a identifica“ etc. În notația care urmează imediat, termenul „[a]cunoaște“ se găsește reintegrat în seria acestor operațiuni cu ajutorul triadei „memorie, judecată, acțiune“. Nu putem ignora caracterul vag al acestei definiții prime a cărei articulație conceptuală este deja considerabilă. Aceasta comportă o ramificație internă exprimată în grafia sa îngrijită: „a lega“ nu este același lucru cu „a distinge“, termen separat de precedentul prin punct și virgulă; și nici cu „a identifica“, separat de „a distinge“ printr-o simplă virgulă. Această neclaritate, acest aspect imprecis spun multe despre dificultatea de a conceptualiza termenul. […]
(Paul Ricoeur – Parcursul recunoașterii. Trei studii urmează să apară în toamna acestui an la Editura Spandugino, în seria de autor care îi este dedicată. Traducerea din limba franceză a acestui volum este realizată de Dorel Bucur