Alexandru Jurcan este poet, prozator, doctor în filologie, distins cu Palmes Academiques, autor a numeroase volume de proză și poezie. Nu vei ști pe care pod al Senei este cel mai recent volum al său, un volum bilingv, autoarea versiunii în limba franceză fiind Liliana Șomfălean. Interesantele ilustrații ale volumului sunt realizate de către Alexandru Bodea. Cartea stă sub semnul a două motto-uri: A trece un pod oare să fie/ Un păcat, o mare trufie? (Horia Gârbea) și Mi-ar plăcea o viață simplă/ și totuși noaptea pun/ poeme deoparte într-o cutie lungă./ E cutia mea cu imortalitate,/ Planul meu de rezervă. (Anne Sexton).
Poemele din Nu vei ști pe care pod al Senei stau sub semnul totalitar al unui crepuscul. Fastuos, baroc, el este elementul în care au loc fulgurațiile poetice. Poemele sunt jaloane ce marchează drumul, în fapt, o descindere în abis, având mai multe stații. Bufnița Minervei zboară în amurg. În acest amurg, în care s-au decantat încercările vieții, se coagulează lirica lui Alexandru Jurcan. Simbol multifațetat, pasărea este măiastră, oraculară, psihopompă, muză, avatar, este factor declanșator al meditației asupra existenței: visul vieții are schelet ruginit/ voi deschide cărțile să respire/ încă mai am o pasăre pe umărul stâng sau știu că mama e acum o pasăre/ ce vine în balcon cu aripi de velur/ așteaptă să apar cu cafeaua în mână.
Aspectul călătoriei ca formă de cunoaștere de sine (călătoriile exterioare declanșându-le pe cele interioare) și ca formă de împlinire a destinului – viața este o călătorie și o datorie care trebuie împlinite, se dezvoltă în situațiile desprinse din cotidian uneori sau din livresc și simbolic alteori.
Un alt nivel al poeziei iubirea. De velur, impregnată cu melancolii și note suave, aceasta glisează înspre fiorul erotic, înspre sugestia de tip oriental, detensionându-se în vers, precum foșnetul perdelelor. Șoapte de alcov desenează o geografie de catifea: munți de tandrețe, stepe ale tristeții, revărsări duioase, delta cu insinuarea morții. Nu rămâne decât, retorică, întrebarea: tu stai sub plapuma albă și tandră/ ca un crin răsărit peste întunericul meu/ a mai existat cineva înaintea venirii tale?
În biblioteci, încăperi, sub poduri, în compartimente de tren se insinuează tristețea. Îmbracă diferite forme: un gând, un sunet, un bumerang, un dor otrăvit, o ploaie neobosită, zăpezi întârziate. Alături stă mereu singurătatea ca o mireasă. O solitudine asumată: asta ți-ai dorit – mi-a șoptit singurătatea/ să respiri cărți/ să-ți oferi oasele/ drept cariatide de bibliotecă. O solitudine greu resimțită în mijlocul cetății, dar purtată ca însemn nobiliar în paradisul bibliotecă. Dintre cărți, loc privilegiat de recluziune, privirea poetului poposește peste tablourile vieții celorlați. Ceea ce nu apare în cadrul rigid este desenat cu imaginație, cu blândețe și cu dragoste. Uneori din aceste exerciții de înțelegere rezultă tablouri edulcorate, alteori tumultoase peisaje sufletești. Și undeva, într-un colț al acestor lumi, se află o pasăre cu rol de observator misterios. Viața „adevărată“ și viața din cărți se întrețes. În acest teritoriu nou se deschid căi de acces și dinspre viața de apoi. Pe rând, trec pragul mama înaripată sau tatăl călător în vagonul cinci. Moartea este constanta ce însoțește fiecare poem, răsucindu-se în jurul fiecărei teme precum o iederă. De aici melancolia ce transpare din poeme, de aici întrebările nerostite: cine se află dincolo? Dincolo de sine, dincolo de margine, dincolo de vis? Ce înseamnă timpul și spațiul și cum pot fi ele învinse? De la ego la celălalt, eul liric trece printr-un proces alchimic: philia, storge, eros, agape. Etapele iubirii par să fie un răspuns la disoluție. Intelectul, frumusețea minții umane, bucuria spirituală oferită de lectura unei cărți pot fi un alt răspuns. Alexandru Jurcan știe că nu există răspunsuri definitive. Așa cum ne-o sugerează titlul volumului, nu vei ști pe care pod al Senei, ființa umană nu știe/ nu va ști care este răspunsul potrivit pentru a găsi și a realiza marea trecere fără a se pierde în neant și auzind, ca în basme, șoapta păsării: mai există mistere, (…),/ nu te opri, nu te opri!!!