Dacă am urmări distribuția operei lui Evgheni Vodolazkin după coordonatele tematică și stilistică, am descoperi Istoria Insulei foarte aproape de Laur. Autorul însuși consideră că cele două romane sunt în descendență directă. „Sunt rude de gradul I“, mărturisește Vodolazkin într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu pentru Târgul de Carte Elefant Fest (1:28). Dar proiecția auctorială nu trebuie considerată ca fiind referință imuabilă odată ce textul însuși se eliberează de autor, fiind preluat din letopisețele vremii și comparat cu notele lui Parfeni și Ksenia, cuplul regal care veghează asupra Insulei de 347 de ani, respectiv cu scenariul filmului omonim al francezului Jean-Marie Leclerc.
Istoria Insulei este romanul scris de Vodolazkin în perioada pandemiei. Este un roman al izolării, al privirii de la distanța critică necesară asupra cursului istoriei și insignifianței omului supus transformărilor istorice. Perspectiva e, totuși, influențată de personalismul creștin, expresie a unei libertăți asumate în tripla reflectare spre exterior, interior și Dumnezeu. Vodolazkin propune lectura acestui roman prin prisma înțelegerii Insulei ca fiind modelul în mic al civilizației europene. La o lectură neinfluențată de cheia oferită de autor, Insula se relevă a fi mai degrabă modelul în mic al civilizației ruse, trecute brusc și violent de la un medievalism aflat sub o vagă și superficială iluminare occidentală, la comunism, adică la o formă de medievalism al minții prin propaganda viitorului luminos. Această perspectivă oferă posibilitatea unei rescrieri cu instrumentar fractal a istoriei unei civilizații, cea rusă (chiar dacă modelul fractal este multiplicabil la scară diferită și se poate aplica în egală măsură sud-estului Europei, Occidentului, întregii umanități; Vodolazkin admite, ba chiar promovează acest punct de vedere, chiar dacă, din ceea ce exprimă public, iterația începe de la modelul european și nu de la cel rus). Transparența lecturii prin cheia civilizației ruse în așezare și căutare a mântuirii e mai la îndemână pentru cititorul din afara granițelor (și influențelor) rusești, care identifică în familia princiară dinastia Romanovilor, începută la 1596 cu Mihail I. La scara istoriei este simplu să asociezi cei doi termeni, familie și dinastie. Istoria Insulei este una a parcurgerii etapelor unei profeții, a lui Agafon Înaintevăzătorul, care a văzut și molima (în inversiunea voluntară, metonimică, din textul lui Vodolazkin, toate molimele, probabil și cea din interiorul căreia a fost scrisă cartea), dar și stingerea luptelor interne din insulă prin căsătoria lui Parfeni autohtonul (din spița lui Mihail), cu Ksenia (străina), fiica prințului Andronik:
„Îngrijorează-te, prințe, pentru prezent, l-a sfătuit episcopul pe Mihail, căci viitorul vine sub formă de prezent. De ajutor poate fi aici numai Agafon Înaintevăzătorul, care, neluând în seamă timpul, nu se îngrijorează pentru viitor.
Auzind aceasta, prințul Mihail l-a chemat pe Agafon și i-a împărtășit îngrijorarea lui.
Și Agafon a spus:
Tu, prințe, vei avea un fiu numit Parfeni, ceea ce înseamnă cast. Iar prințului Andronik i se va naște o fiică, Ksenia, adică străină, ceea ce poate fi înțeles ca străină lumii. Și se vor uni prin cununie, și prin unirea lor se vor stinge luptele interne în Insulă“. (p.58)
Privind prin această cheie cea mai importantă dinastie a Rusiei, ai cărei reprezentanți de vârf au fost Petru I cel Mare și Ecaterina a III-a cea Mare străina, (asimilabili lui Parfeni și Kseniei) putem vedea la confluența sângelui autohton al Romanovilor cu cel străin al familiei prusace stingerea luptelor interne pe parcursul celor peste 300 de ani de domnie. În Istoria Insulei apar multe episoade care pot fi citite în această cheie, pe care nu o neagă Vodolazkin, cum ar fi tăierea și arderea paginilor de istorie din letopisețul Insulei (cele 94 de pagini echivalente a 150 de ani de istorie și a cinci capitole absente din carte) ca urmare a stăpânirii străine, echivalentă secolului și jumătate de stăpânire mongolă asupra Moscovei, scoasă din manualele de istorie: „Dacă istoria nu este eroică, […] aceea nu e istorie“, comentează unul dintre personajele mărunte ale cărții (p.132). Creștinarea Insulei înseamnă începuturile istoriei, cum, de altfel, începe și istoria Rusiei. Izolarea Insulei este similară izolării Rusiei de până la începutul secolului al XVIII-lea, până la domnia țarului Petru I. Până și instaurarea comunismului, și lecția (ironic predată) a realismului socialist capătă aceeași coloratură ca în realitatea sovietelor (p.217).
Totuși, menținerea în această cheie a descifrării romanului lui Evgheni Vodolazkin înseamnă o îndepărtare de semnificațiile sale profunde. Istoria Rusiei e doar un pretext al poveștii, transferat iterativ la scări diferite – și din acest punct de vedere autorul nu greșește când focalizează parcursul asupra unei civilizații europene repetând aceleași greșeli (cum poate fi citit următorul fragment dacă în egală măsură în cheia laicizării comuniste în Rusia și în cea a emancipării occidentale: „Mănăstirea se înstrăina în folosul statului, care dobândea o nouă credință: credința în Viitor“. (p.191?) Unul dintre personajele cărții se exprimă deschis asupra acestei interpretări fractale la scările reproducerii modelului iterativ: „Povestea Insulei, Leclerc o vede ca pe o metaforă a statului în general. Poate chiar a istoriei universale“ (p.308). În fapt, lectura în cheia civilizației rusești sau a civilizației occidentale este falsa problemă a abordării romanului. Mai degrabă perspectiva asupra istoriei este cea care contează și a modului în care scrierea istoriei influențează însuși parcursul ulterior. Situarea în extraistorie (prin excederea ei sau prin excederea faptelor eroice) este situarea în afara discursului despre istorie: „Fericite vremurile care nu intră în anale.“ (p.9) Odată începută povestea istoriei (metanarațiunea) – cuprinzând deopotrivă faptele și anvelopa discursivă asupra lor – se strică armonia inițială, ca în jocul de șah: „Armonia supremă a figurilor de șah există la dispunerea lor inițială, dar prima mutare este o perturbare a ei. Fiecare mutare accentuează acest lucru, însă fără mutări nu se poate. Așa este legea implacabilă a șahului și nu cei care joacă au inventat-o“ (pp.54-55). Istoria însăși e o perturbare, iar bătaia ei din aripi, simpla răsfoire a filelor schimbă lumea ca în efectul fluturelui.
Istoria privită critic, impregnată de dimensiunea metaistorică a textului, de comentariile lui Parfeni și Ksenia, uneori în răspăr, alteori anacronic, de cele mai multe ori în confluență cu faptele, aduce în dezbatere ceea ce este Popper a numit falsificabilitate, în fapt condiție esențială a cercetării științifice a trecutului. Dar cunoașterea nu permite de fiecare dată exprimarea pretențiilor testabile, iar falsificatorii potențiali sunt greu de identificat atâta vreme cât metatextul, inserția metacritică în eveniment, poate constitui în sine o probă a incertitudinii heisenbergiene în interpretare (prezența instrumentului de măsurare modifică rezultatul măsurării).
Acest excelent exercițiu metalingvistic produce în continuarea textului armonicele unei reflectări supuse ironiei, relativității, aparenței. Nu poți să abordezi istoria altfel decât prin ochii inocenței (lecția prințului Mîșkin este fundamentală), iar acest lucru se întâmplase deja și în opera lui Vodolazkin prin inocența nebunilor întru Hristos sau chiar prin Innokenti, personajul central din Aviatorul. Un alt Innokenti, ultimul cronicar, probabil un alter-ego al autorului, redă din cotidian, din actualitatea decăderii și salvării, povestea cataclismului, povestea poveștilor istoriei: „Eu, păcătosul Innokenti, părăsindu-mi chilia în timpul unui cataclism natural, am văzut cu ochii mei multe din cele descrise, cu toate că, firește, nu totul. Acest capitol constă din observațiile făcute de mine cu precădere în timpul evenimentelor.“ (p.359) Umorul și inocența salvează de ceea ce înseamnă discursul ideologizant, care așază individul în fața concasorului istoriei. Ieșirea din istorie se realizează fie prin eschiva ironică, fie prin înălțare. Aceeași lecție ne-o predă Vodolazkin și în Laur, și în întreaga lui operă. Singura diferență constă în faptul că dacă stilistic Laur reconsideră Viețile sfinților și le exploatează postmodern, în Istoria Insulei conștiința metacritică multiplică valențele stilistice ale letopisețelor, pe care le cunoaște atât de bine în calitatea lui de specialist în literatura rusă veche. O recunoaște Vodolazkin în interviul acordat lui Cristian Pătrășconiu.
Prin prisma lui Innokenti, Evgheni Vodolazkin privește cu ochii salvării istoria din care aparent nu se poate evada.