Fereastra deschisă

Când a apărut, în 1999, prima ediție a cărții Ioanei Pârvulescu, Alfabetul doamnelor, se poate spune că era o lucrare de pionierat în critica românească. Înainte nu exista nimic sau aproape nimic: și perspectiva feminină asupra literaturii aparținea tot bărbaților, chiar dacă pătrunderea doamnelor în literatură – despre care discutaseră aprins interbelicii – se produsese de mult la nivelul creației. La cel al receptării, însă, „feminismul“ oficial comunist nu a adus nimic nou după cel de-Al Doilea Război Mondial. Până în 1989, puținii critici și istorici literari femei – de la Vera Călin și Zoe Dumitrescu-Bușulenga la Irina Petraș – nu s-au aplecat mai mult decât colegii lor bărbați asupra tipologiei literare feminine sau asupra altor subiecte ținând de feminitate.

A fost, de aceea, o șansă că studiul unui întreg „versant“ al literaturii a început cu această tipologie a personajelor feminine, scrisă de Ioana Pârvulescu, și nu cu cine știe ce tratat doct și „teoretic“ de gender studies, care ar fi îngropat tema pe mulți ani de zile. Motivul superiorității cărții de față și, mai ales, al interesului pentru feminitate în literatură pe care ea l-a provocat îl aflăm, firesc și fără emfază, chiar în prefața la această a doua ediție, unde autoarea scrie limpede: „Deși criteriul estetic primează și pentru mine, când am scris Alfabetul doamnelor am făcut-o dintr-o convingere asemănătoare cu cea exprimată de Mihail Sebastian. Fără vreun spirit revanșard, totuși. Mi s-a părut doar că o perspectivă feminină asupra personajului feminin trebuie pusă în balanța critică, pe care, până atunci, fuseseră așezate aproape numai judecățile (și prejudecățile) bărbaților.“

Cu alte cuvinte, o perspectivă critică feminină asupra feminității literare la noi, edificată însă pe criteriul estetic și cu o măsură care ține cont de faptul că, deși perspectiva exclusiv masculină asupra subiectului a durat prea mult și a avut consecințe asupra interpretării lui, ea rămâne în continuare legitimă. Alfabetul doamnelor nu-și propune să lichideze perspectiva masculină, nici să exploreze numai căi pe care critica bărbaților nu a călcat, și cu atât mai puțin să propună un contra-canon feminist la canonul în uz, care nu este nici masculin, nici feminin, ci estetic. Altfel spus, spre deosebire de cohortele de publiciști și publiciste mediocre care pretind că se revendică de la cartea ei, Ioana Pârvulescu nu a aspirat, în timp ce elabora edificiul critic din Alfabetul doamnelor, să-l detroneze pe Ioan Slavici și să-l înlocuiască în istoria literaturii cu biata Sofia Nădejde.

Această ediție a doua nu reprezintă o refacere masivă a celei dintâi. În afara corectării tacite a unor erori din textul apărut în 1999, autoarea a adăugat trei capitole noi și un util indice al personajelor feminine ce apar în iscusita tipologie configurată ca alfabet. Semn că edificiul stă în picioare la 22 de ani de la primul contact cu publicul, dar și că, în acești ani, în pofida unui anume zgomot jurnalistic – în special în mediile de socializare –, subiectul nu a înregistrat, totuși, prea multe cercetări demne de a fi luate în considerare. Practic, doar cartea Elenei Zaharia-Filipaș, Studii de literatură feminină (2004) și lucrările de filosofie, eseistică și analiză politică ale Mihaelei Miroiu (Drumul către autonomie, 2004; Cu mintea mea de femeie, 2017) mai pot fi invocate ca posibile contribuții la înțelegerea versantului feminin al literaturii, fie din perspectiva textului literar, fie din cea a referentului socio-cultural al acestuia. Restul, când nu sunt maculatură universitară de tipul „Psihologia feminină în proza lui Mircea Eliade“, sunt țâfne filosofice fără legătură cu spiritul, deci nici cu literatura.

Cartea e alcătuită, cum se știe, sub forma unui „alfabet“ care începe cu litera B (Doamna B., din nuvela O alergare de cai, de Costache Negruzzi, apărută în Păcatele tinereților, 1857) și se oprește la litera T (Doamna T., firește, din romanul lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, din 1933). „Alfabetul“ critic e încadrat de un prolog și un epilog, care desfac, respectiv, strâng la loc „firele“ demonstrației. Organizarea alfabetică poate fi, desigur, o convenție, dar ascunde și un cod. Un cod al bogăției și diversității, căci, așa cum alfabetul cuprinde toate literele, și tipologia feminină pe care o construiește Ioana Pârvulescu pe baza personajelor din literatura română acoperă o multitudine de spații psihologice, sociale, culturale, morale, intelectuale și, nu în ultimul rând, stilistice. Indicele adăugat acestei noi ediții face vizibil acest cod, ca și o anumită organicitate a prezenței feminine în literatura noastră modernă, care a îndreptățit-o de la bun început pe autoare să vorbească despre o tipologie. Adică despre o coerență și despre legături morfologice peste timp, peste stiluri și chiar peste provinciile geografice și literare.

Ar fi de precizat și un aspect insuficient evidențiat în receptarea elogioasă de care a avut parte prima ediție a cărții. Ioana Pârvulescu lucrează pe corpusul de texte al literaturii noastre de după 1830, cea în care se poate vorbi de estetic și de ficțiune. O tipologie a feminității în literatura medievală, perfect posibilă, ar trebui făcută cu alte mijloace și nu este exclus să dea și altfel de rezultate, întrucât marea majoritate a personajelor textului medieval românesc sunt atestate documentar, multe fiind dublate și de iconografie (fresce și tablouri votive în lăcașuri de cult, miniaturi). În cazul literaturii moderne și contemporane, din care își extrage Ioana Pârvulescu „materia“ originalului său alfabet, vorbim de produse ale imaginației chiar și atunci când – vezi cazul nuvelelor și romanelor istorice, de pildă – personajele pornesc de la un referent atestat. Doamna Chiajna, din nuvela omonimă a lui Alexandru Odobescu (din 1860), să zicem, are o existență literară colorată de ideologia romantică a epocii postpașoptiste, fiind un produs al creativității scriitorului, foarte îndepărtat de portretul palid din documentele istorice.

Spuneam că a fost o șansă apariția, în cap de serie, a cercetării Ioanei Pârvulescu. Această șansă s-a datorat nu numai faptului că autoarea, critic și istoric literar consacrat și profesor de literatură la Universitatea din București, nu ignoră criteriul estetic. Tipologia feminității în literatura noastră de după 1830 – aco perind atât proza, care își revendică pe drept „partea leului“, cât și poezia și dra ­maturgia – nu se alcătuiește, în interpretarea de față, nu ­mai pe baza palierului textual. Ioana Pârvulescu se folosește de istoria men talităților, a literaturii, de psihologie și sociologie, pentru a pedala pe ambele sensuri ale „benzii lui Möbius“: textul literar nu există în sine, ca pentru structuraliști, ci ca poartă prin care autoarea descinde în societate, în prejudecățile și structurile culturale pe fundalul cărora s-a scris literatura noastră. Iar de acolo, din teritoriul referentului, ea pătrunde înapoi în textul literar, iluminând semnificații și desfăcând rețeaua complexă de „noduri“ și „semne“ din care se alcătuiesc prezențele feminine. Nu ocolește, pudică, subiectele neconvenabile (cele care evidențiază conservatorismul și misoginismul unor epoci sau autori de prestigiu), cum se poate vedea, bunăoară, în capitolul savuros consacrat „duducilor“, după cum nu evită punctele de vedere întemeiate, atunci când sunt exprimate de bărbați. În fond, una dintre primele sinteze asupra personajului feminin la noi îi aparține lui E. Lovinescu (Psihologia feminină în literatura dramatică, 1915) și, dincolo de prejudecăți – mai mult ale epocii decât ale criticului –, unele dintre concluziile sale, cum ar fi vădita preferință a dramaturgului român din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX pentru personajul feminin „bărbătos“, rămân valabile și azi.

Spuneam că la această ediție a doua au fost corectate unele dintre erorile celei anterioare. Nu toate: amintesc una venială, tocmai din respect pentru cultura literară pusă în joc în Alfabetul doamnelor: Duduca Mamuca și „Micuța“ nu sunt unul și același personaj decât în memoria afectivă a lui B. P. Hasdeu. În cele două nuvele omonime, una este nemțoaică, alta, „ruscă“, autorul străduindu-se vizibil să le diferențieze și prin alte elemente, cum ar fi scrisorile de despărțire. Eroarea, comună în istoriografia noastră literară, se explică și prin faptul că Alfabetul… operează simultan pe ambele „benzi“ ale textului: cum identitatea referențială a celor două eroine e mai mult decât probabilă, confuzia era greu de evitat.

În fine, Alfabetul doamnelor este o contribuție fundamentală și prin altceva decât prin pionierat și echilibru interpretativ. Este o carte care se citește cu plăcere, căci Ioana Pârvulescu stăpânește arta de a destructura stereotipuri fără a fi nesuferită și talentul de a instrui fără a fi pedantă. E deja un clișeu să spui că o sinteză critică se citește ca un roman, dar în cazul de față e o formulă potrivită. De aceea, cartea a rămas și după 22 de ani proaspătă și incitantă, ca o fereastră deschisă către un peisaj care, văzut în altă lumină, pare cu totul nou.