Unii scriitori sunt atrași de biografiile misterioase. Enigmele îi îndeamnă la a inventa, adapta și recrea orice le vine la îndemână, scormonind adânc într-o viață mai puțin cunoscută a unui om foarte cunoscut pentru a deschide un spațiu larg imaginației proprii. Un exemplu reușit îl oferă deținătoarea mai multor premii literare, Maggie O’Farrell, cu cel de-al optulea roman al ei, dedicat lui Hamnet, un băiat de unsprezece ani care moare. Se presupune că de ciumă, pentru că anul acestei întâmplări este 1596, când Anglia era devastată de epidemie. Băiatul va lua boala de la Judith, sora lui geamănă: ea scapă, el nu. Despre asta ar fi vorba, aparent, în roman.
Primul paragraf nu ne spune prea multe: Hamnet coboară niște trepte pe o scară în spirală, pășind încet de-a lungul zidului, cu ghetele bufnind la fiecare pas. Autoarea nu se grăbește să ne dea detalii. Treptat aflăm ce face tânărul: își caută familia, pentru că sora lui nu se simte bine. Nu știe că Judith a deschis o cutie cu mărgele de sticlă fabricate la Murano, aduse de un tânăr marinar, care s-a jucat la Alexandria cu o maimuță, maimuța avea purici și datorită lui virusul ciumei a ajuns la Stratford. Hamnet nu știe nici unde îi este familia: prin jur, probabil, și ușor de găsit. Doar tatăl este departe, la Londra, plecat deja de foarte mult timp.
Cine citește nota introductivă dedicată părintelui care, la vreo patru ani după moartea fiului său, a scris piesa Hamlet, se gândește imediat la Shakespeare. O face corect, deși numele dramaturgului nu apare în roman. Este doar fiul, mirele, soțul, tatăl sau profesorul de latină, variante „onomastice“ bazate pe legătura cu celelalte personaje, de parcă dramaturgul însuși nu ar avea nicio personalitate. Nici nu prea are pentru noi astăzi, pentru că nu știm mai nimic despre EL. Degeaba îl considerăm unul dintre cei mai mari autori ai tuturor timpurilor. Suntem niște nomazi rătăcitori prin viața lui și ne întrebăm nedumeriți: de ce nu s-au păstrat mai multe detalii despre biografia lui? De ce nu le-a dat nici el prea multă importanță? N-ar trebui să ne mire prea mult, pentru că și-a ignorat și piesele: doar un înger le-a salvat când a pus doi colegi de teatru să le strângă într-un volum la aproape un deceniu de la moartea lui.
Misterele vieții shakespeariene pot fi descurcate numai de cei care vor să ficționalizeze sau, pur și simplu, să documenteze altfel puținul ajuns până la noi. Și se adună tot mai mulți scriitori căzuți victimă zeului Renașterii: Anthony Burgess, Robert Nye, Bill Bryson, Peter Ackroyd și Jude Morgan ar fi doar câteva nume cunoscute. În ceea ce o privește pe Anne Hathaway, soția lui Shakespeare, au început să apară romane dedicate ei încă din 1845, iar Germaine Greer a fost în stare să ne ofere patru sute de pagini în Shakespeare’s Wife (2006). Kenneth Branagh și Judi Dench au creat roluri pe măsură în filmul All is True (2018), unde se respectă, din fericire, lucrurile știute astăzi despre Shakespeare, spre deosebire de alte filme, precum Shakespeare in Love, care le ignoră dezinvolt.
Despre Hamnet nu s-a scris prea mult: doar Imogen Mark a publicat un roman în 1897. Prin urmare, Maggie O’Farrell a simțit că era în sfârșit momentul să arunce lumina reflectorului și asupra fiului: va alege un narator impersonal și, cu ajutorul lui, va țese o textură aspră, consistentă, bine scrisă. Cartea e încărcată de emoție, mai ales că se deschide unei lecturi de identificare, care, pe de altă parte, ne îndeamnă să ne mirăm asemenea unui comentator răutăcios: oare am mai fi atât de impresionați de moartea unui copil dacă nu ar fi vorba despre fiul lui Shakespeare? Cât despre tentația de a-l suprapune pe Hamnet cu Hamlet, ea este provocată de o notă oferită cititorilor la începutul cărții, un citat din cunoscutul shakespeariolog Stephen Greenblatt: Hamnet și Hamlet sunt, de fapt, același nume. Da, știm, le diferențiază doar o consoană rebelă și, totuși, nu prea găsim legătura dintre prințul danez și copilul pierdut. Nici măcar numele nu ne convinge, pentru că sursa piesei este povestea lui Amleth dintr-o istorie a danezilor, Gesta Danorum, scrisă de Saxo Grammaticus prin 1200, iar Shakespeare își urma îndeaproape sursele folosite. Cu nume cu tot. În plus, nașii gemenilor au fost Hamnet și Judith Sadler, prietenii lui Shakespeare. De la ei și-au primit copiii numele și nu de la Saxo Grammaticus, cercetat cu vreo patru ani mai târziu. Nici mama din roman nu înțelege cum poate numele fiului ei să apară pe un afiș de teatru: „Trebuie să fie o greșeală ciudată, bizară. /…/ El este el, nu o piesă, nu o bucată de hârtie, nu ceva despre care să se vorbească sau care să fie jucat sau afișat. El a murit.“
A murit și pentru Shakespeare, dar dramaturgul, în mod ciudat, nu menționează niciodată ciuma în piesele lui. Dacă dorim detalii, trebuie să ne întoarcem la Maggie O’Farrell. Umflătura de la gâtul lui Judith este umedă și apoasă, ca „un teren mlăștinos“, cele de la subsuoară sunt „mari și hidoase, bulboase“, iar pielea de pe ele pare că plesnește. Atunci când boala îl atacă pe Hamnet, este „prea mare, prea violentă, prea răutăcioasă“: și-a pus tentaculele în jurul corpului firav al băiatului și refuză să-i dea drumul. Se hrănește „cu durere, nefericire și suferință. Este insațiabilă, de neînvins, cel mai cumplit și mai negru rău“. Un dușman puternic, nemilos.
Și pentru tată, situația este dramatică, dar în alt fel. Ori de câte ori ajunge ciuma la Londra, se închid teatrele. Probabil că atunci Shakespeare se întorcea acasă, dacă se înțelegea bine cu soția lui, sau, dacă nu, rămânea mai departe în capitală pentru a-și scrie poemele alături de „doamna brună“, căreia i-a dedicat o parte din sonete. Nu putem să fim siguri de nimic, bâjbâim, și tocmai asta ne imboldește spre ficționalizare. Dar, dacă vrem să o facem bine, nu putem evita moartea lui Hamnet. Desigur, suntem impresionați: prin pierderea lui pătrundem într-o zonă a tristeții, a înfrângerii, a unui destin crud. Dar, de fapt, mai observăm și altceva: tatăl absent și fiul bolnav mută, vrând, nevrând, reflectorul asupra lui Anne Hathaway, adevărata eroină a romanului. O Cenușăreasă în casa tatălui ei și a noii sale soții, o noră puțin dorită de socri, o soție mereu părăsită de consort și o mamă trecută prin două nașteri dificile și o înmormântare. Va trăi numeroase momente de victimizare și va fi mereu copleșită de umbra neagră a frustrărilor.
Unul dintre puținele lucruri știute sigur astăzi despre Anne este că nici numele ei nu e sigur: tatăl o numește Agnes în testamentul lui. De aceea O’Farrell s-a hotărât să păstreze acest nume în roman. Nu știm de ce o face și, de fapt, nu are nicio importanță, pentru că povestea lui Anne/Agnes e atractivă, deși o pornește simplu, în câteva cuvinte: „La marginea pădurii, o fată.“ Așa începeau toate poveștile, anunță O’Farrell, și „începutul acesta ascunde o promisiune din partea povestitorului pentru ascultător, ca un bilețel îndesat într-un buzunar, o aluzie că urmează să se întâmple ceva. Oricine s-ar afla în preajmă ar întoarce capul și ar ciuli urechile, formându-și deja în minte o imagine a fetei, poate croindu-și drum printre copaci sau stând lângă zidul verde al unei păduri“. Și noi ne întoarcem capul, dar spre pagina cărții, cu ochii adânciți în ea, vrând să aflăm mai multe despre eroina suficient de curajoasă ca să-și înfrunte amărăciunile din viața ei năpăstuită de faimă. Faima soțului și încă nu a ei.
Din realitatea istorică, autoarea n-a putut prelua decât lucruri ciudate despre soția lui Shakespeare: a fost cu opt ani mai bătrână decât partenerul ales și a pășit însărcinată în fața altarului. Dacă pe atunci erau multe mirese care se căsătoreau pentru că așteptau un copil, neobișnuită a fost vârsta mirelui, un adolescent de optsprezece ani, „un pierde-vară“, „băiatul acela fără bani, fără rost, fără barbă“, așa cum îl descrie viitoarea lui soacră în roman.
Mai este un lucru ce nedumerește: în registrul episcopiei din Worcester există două înregistrări: una din 27 noiembrie 1582, care menționează căsătoria lui William Shakespeare cu Anne Whateley din Temple Grafton, și alta din 28 noiembrie, unde mireasa este Anne Hathaway din Stratford-upon-Avon. Dacă s-ar putea presupune că Whateley e o variantă neatent scrisă a numelui Hathaway, Temple Grafton nu poate fi nicidecum o variantă greșită pentru Stratford. Să fi fost Shakespeare îndrăgostit de prima Anne, dar obligat să o ia pe cea de a doua pentru că a fost însărcinată? Nimeni nu a găsit răspunsul, după cum nimeni nu poate explica de ce s-au plătit patruzeci de lire pentru permisiunea de a se încheia rapid nunta, o sumă uriașă pe atunci, echivalentă astăzi cu douăzeci de mii de lire sterline. Totul rămâne suspendat și imaginația e liberă să o ia razna în toate direcțiile, pulverizând ad libitum istoria care s-a încheiat de mult. De aceea O’Farrell nu uită să amintească în tot ce inventează despre Anne Hathaway că eroina „ar putea spune o poveste diferită“.
Crescută în natură, Agnes e înzestrată cu puteri neobișnuite. Uneori, pleacă la vânătoare cu un șoim pe braț; alteori, caută oamenii care vor să fie vindecați cu ajutorul plantelor sau al mâinilor ei vrăjite. Într-o bună zi, pe neașteptate, destinul sună din clopoțel: este descoperită de meditatorul de latină al fraților ei. Venit fără tragere de inimă pentru a compensa prin meditații datoriile tatălui său, Shakespeare o zărește pe Agnes cea sălbatică. Brusc, orele de latină devin interesante. Mai ales dacă se încheie cu mâinile lui desfăcându-i fundele de la gât, trăgându-i cămașa în jos și scoțându-i sânii: „Și cât de speriați și de albi păreau, așa, neîncorsetați, în lumina zilei, în fața altcuiva; ochii lor roz-maronii îl priveau, la rândul lor, șocați. Cu toate acestea, mâinile ei au fost cele care i-au ridicat fustele, care au împins-o înapoi pe raftul acesta, care au tras corpul meditatorului de latină spre ea. Tu, îi ziceau mâinile, pe tine te aleg.“ Așa s-a născut prima lor fiică, Susanna.
Inițial, Agnes fusese sigură de viața ei, „putea să privească în oameni și să vadă ce urma. Știa să-i ajute. Picioarele ei se mișcau pe pământ cu încredere și grație“. Dar după ce și-a pierdut fiul, este alta, „dezrădăcinată, derutată“. Nimic nu mai este sigur. Doar amintirea pădurii rămâne neschimbată: „Tot ce își dorește este verdele pădurii. Tânjește după modelul pestriț, animat, de lumină de pe pământ, după umbra milostivă a unei coroane de frunze, după liniștea forfotitoare, după adăpostul trunchiurilor, care dispar în depărtare.“ Ar vrea să evadeze ca soțul ei, cel învârtit de unul singur în dansul celebrității, într-o mișcare de neînțeles pentru ea, mai mult un du-te decât un du-te, vino. Soțul se folosește și de metafore pentru a scăpa, dar ea nu știe să scrie. Metaforele ei sunt mereu în grevă și nu o transportă decât oral, dintr-o singurătate în alta.
Chiar dacă tot ce scrie O’Farrell e mai mult pe ghicitelea, scriitura ei e modernă, aerisită și puternică, de parcă autoarea ar pipăi atent cuvintele pe ambele fețe înainte de a le pune cu grijă la locul lor în pagină. Iată, bunăoară, cum e descrisă Agnes la mormântul lui Hamnet: „Este golită, marginile ei, estompate și imateriale. Ar putea să se dezintegreze, să se spargă, asemenea unei picături de ploaie ce cade pe o frunză. Nu poate pleca din locul acesta, nu poate trece de poarta aceasta. Nu îl poate lăsa aici.“ Sau: „Este o femeie sfărâmată în bucăți, călcate în picioare și împrăștiate în jur. Nu s-ar mira dacă, într-una din zilele acestea, ar privi în jos și ar vedea un picior într-un colț, un braț rămas pe jos, o mână căzută pe podea.“
Autoarea își adaptează perfect scriitura la momentul și cadrul ales, cu atenția unui istoriograf priceput, permițându-ne să înțelegem corect epoca. Nu uită nici să facă aluzie la unele teme frecvente în piesele lui Shakespeare: vânătoarea cu șoimi, de pildă, sau suprapunerea dintre băieți și fete în deghizarea tinerelor din comedii, pentru că doar băieții puteau să interpreteze personajele feminine de pe scena elisabetană. Tot așa, Agnes îi pare un băiat lui Shakespeare când o vede pentru întâia dată, iar gemenii lor își vor schimba adeseori veșmintele, pentru a isca nedumeriri în cei care îi privesc. Feminin egal cu masculin, iată o sugestie corectă politic pentru amândoi scriitorii. Ca multe altele preluate de O’Farrell din opera lui Shakespeare, din acele povești istorice și comedii alese de el pentru că aici „nu sunt nici gropi, nici amintiri, nici teren alunecos în care să se împiedice. Când pune în scenă bătălii vechi, momente de la curtea de odinioară, când pune cuvinte în gura conducătorilor din trecut, nu este nimic care să-l pândească și să-l prindă, să-l lege fedeleș și să-l tragă înapoi, spre lucruri la care nu se poate gândi. /…/ Numai cu ele poate uita cine este și ce s-a întâmplat. Ele sunt locuri sigure în care să-și pună mintea la adăpost“.
Pentru O’Farrell, în schimb, piesele și viața dramaturgului sunt un fel de abis, unde te arunci cu bună știință, sperând că vei ajunge mai aproape de centrul planetei Shakespeare. Știi că nu ai decât două alternative: sau plonjezi în uitare, rupându-ți gâtul, sau câștigi laudele criticii împreună cu un premiu. Autoarea lui Hamnet a reușit a doua variantă: romanul împletit în jurul vieții lui Shakespeare a obținut anul trecut Women’s Prize for Fiction.
Nu ne rămâne decât să o imităm și noi. Nu pentru că am ști mai multe despre Shakespeare decât ea, dar acum pandemia a făcut multe victime, iar victimele ne întristează, aducându-ne aminte de cei care, în trecut, au suferit și ei pierderi. Asemenea lui Shakespeare. Un motiv bun ca să mai scriem, măcar din când în când, despre Hamnet și părinții lui. Sau despre ciumă.