Înzestrat cu o remarcabilă putere de a fabula, Cezar Petrescu a propus numeroșilor săi cititori din perioada interbelică subiecte atractive, grație ingeniozității narative, a intrigilor abil mânuite și a deznodămintelor neașteptate de care a uzitat în paginile sale de ficțiune. Scriind într-o atmosferă literară plină de emulație creatoare, Cezar Petrescu a fost novator atât prin tehnicile narative avansate, cât și prin varietatea tipologică înfățișată (deși fără profunzime psihologică), el realizând o veridică frescă a societății noastre dintre cele două războaie. Din păcate, prolificele sale apariții editoriale poartă amprenta epocii în care au fost concepute, ele constituindu-se mai mult într-o scriere cu valoare documentară situată în timp decât ca o operă care să reziste în timp.
Eroarea vieții acestui scriitor cu adevărată stofă de profesionist a fost că, în cele opt luni „de trândăvie“ care urmau celor două luni de „muncă pe brânci“ la un roman sau la altul, nu și-a luat răgazul să recitească ceea ce scrisese. Însă nu era nimic de îndreptat, din moment ce el însuși a declarat net: „Eu îmi organizez chiar timpul pierdut“ (Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1986, vol. II, partea II, p. 866). Dacă nu ar fi predat editorilor imediat manuscrisele – potrivit unor contracte pe care, în fond, le semnase –, Cezar Petrescu ar fi întârziat cu opt luni data aparițiilor editoriale pentru toată întreaga sa carieră, dar ar fi câștigat mai mult în posteritate prin acest decalaj temporal la care nu s-a gândit. Ar fi trebuit să-i fie prilej de reflecție o situație singulară pe care o relatează chiar el: „De multe ori, romanele mele ajung în tipografie înainte de a fi terminate, continuarea și sfârșitul trimițându-le pe măsură ce le scriu. Excepție de la această regulă a făcut romanul Întunecare, pe care, deși scris în întregime, l-au respins mulți editori. Bineînțeles, aceiași editori, după apariția primei ediții, se îngrămădeau din răsputeri pentru a le-o ceda pe a doua și pe cele următoare“ (op. cit., p. 960). Oare Cezar Petrescu nu a realizat niciodată cu adevărat că nu întâmplător romanul său cel mai bun a fost acela pe care l-a scris în întregime și apoi l-a predat unei edituri?
Autorul Baletului mecanic nu revenea niciodată asupra a ceea ce scria, întrucât știa că nu ar fi rezistat tentației (firești!) de a corecta și că risca să transforme în întregime pasaje întregi. Se temea să nu strice (mai tare?) ce redactase din primul jet și de aceea trimitea la tipar manuscrisul în prima formă, evitând să se apuce chiar și de necesara primă corectură. Această manieră a lui de a munci intens ținea până termina o carte, apoi revenea, parcă, la viața normală. Este de amintit, în acest context, reacția la sugestiile și la observațiile primite de la critica vremii în legătură cu ciclul Romanul lui Eminescu. În „Cuvânt înainte“ la trilogia ajunsă deja la a cincea ediție în 1939 (cartea despre Eminescu a lui G. Călinescu se afla abia la a doua ediție…), autorul mărturisea că primul său imbold a fost să revizuiască, să completeze, să modifice textul romanului, însă a considerat că nu era „de schimbat prea mult“. De altfel, Cezar Petrescu avea despre critici o impresie foarte proastă, afirmând că ei se recrutează din rândul celor care au eșuat scriind inițial insipide și ilizibile romane. O asemenea opinie pare a fi o trunchiere a ceea ce spunea G. Călinescu despre necesitatea ca un critic să rateze cât mai multe genuri. Prin urmare, răsfățatul romancier a ținut cont numai de opiniile publicului, după așteptările căruia s-a orientat permanent.
Instalarea la putere a regimului comunist i-a impus și lui Cezar Petrescu să treacă la conceperea unor scrieri înfeudate politic noii orânduiri. Față de alți scriitori ai perioadei interbelice, el intra în „obsedantul deceniu“ cu un dosar „profesional“ foarte bun, deoarece, în ceea ce scrisese până atunci, personajele sale erau inadaptate și învinse, în condițiile societății capitaliste, unde exista exploatarea omului de către om (în comunism, nici nu putea fi vorba despre așa ceva…). Nu știm dacă ralierea se datorează oportunismului manifestat de Cezar Petrescu – care făcuse concesii și celorlalte trei dictaturi anterioare – sau este rezultatul unei eventuale constrângeri, știut fiind faptul că trei dintre cele patru surori ale sale fuseseră arestate din rațiuni politice în cumpliții ani ai intervalului decenal amintit. Situațiile prin care au trecut ele sunt demne de un subiect romanesc pentru fratele lor, informații interesante găsind în acest sens dacă vom citi textul scris de Micaela Ghițescu (Despre Cezar Petrescu, în România literară nr. 8/2003). Spre final, autoarea articolului afirmă că romancierul a reușit să obțină grațierea uneia dintre surori, adăugând că a realizat acest lucru „fără compromisuri majore și dezonorante (ca atâți alți intelectuali români…“).
Aș fi de acord până la capăt cu această aserțiune dacă Cezar Petrescu nu ar fi acceptat marea dezonoare de a se angaja să scrie romanul Înseninare (pe care, din fericire, n-a mai apucat să-l realizeze), ca pe o construcție antifrastică a romanului Întunecare. Micaela Ghițescu nu spune în ce an s-a realizat grațierea surorii întemnițate, dar nu are importanță, deoarece știm că, pe 6 februarie 1961, romancierul îi exprima în scris editorului și exegetului său Mihai Gafița intenția de a se reapuca de lucru la prefacerea cărții, adică cu patru săptămâni înainte de previzibilul său sfârșit: „Sper că peste o lună, când medicii mă vor învoi să mă întorc la Bușteni […] să reiau lucrul la Înseninare – chestie, sper, de vreo 7-8 săptămâni“ (apud Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane. 1941–2000, Ed. Mașina de scris, 2005, pp. 176-177).
Cezar Petrescu ar fi trebuit să-și rescrie cel mai bun roman al său după normele realismului socialist, însă răstălmăcirea alterată pe considerente ideologice nu s-ar fi realizat chiar așa de rapid cum s-ar crede, deoarece, prin structura sa temperamentală și prin concepția creatoare, autorul Aurului negru nu avea răbdarea necesară săvârșirii unor asemenea dezolante revizuiri. Se înșală cine crede că era ușor de scris după canoanele realismului socialist. Nu am încotro și trebuie să fac o comparație cu veșnicul său preopinent Camil Petrescu, care a fost chemat în anul 1952 de trei ori la sediul revistei „Viața Românească“, pentru a reface piesa de teatru Caragiale în vremea lui, în fața unor cerberi ideologici: Ion Vitner, Aurel Baranga, Nicolae Moraru, Mihai Novicov și Dumitru Mircea (a se vedea Procesul „tovarășului“ Camil, Biblioteca Apostrof, 1998, sub îngrijirea lui Ion Vartic). Nu ar fi fost deloc onorant ca opera reprezentativă a lui Cezar Petrescu să fi devenit un reușit pretext pentru scrierea unei cărți tutelare în cadrul realismului socialist.
În partea a doua a vieții, ambițiosul constructor epic s-a recunoscut înfrânt în încercarea de a realiza o balzaciană cronică a societății românești din secolul al XX-lea, mărturisind că s-a lăsat dus de valul succesului la public. În 1953, el i se confesa, cu o lăudabilă sinceritate, unui critic despre proiectata comedie umană a veacului trecut: „Acum, mai mult ca oricând, știu că am ratat frumos proiectul. Nu caut explicații eșecului meu. Știu doar un singur lucru: că nu mi-am canalizat talentul, l-am risipit“ (Henri Zalis, Un mare scriitor în penumbră, în „Universul cărții“, nr. 7/1991). După trecerea a 60 de ani de posteritate, trebuie să-i dăm cezarului ce este al cezarului și să spunem că Cezar Petrescu rămâne în istoria literaturii române cu două romane: Întunecare și Calea Victoriei. Este foarte puțin, dacă le raportăm la cele aproape 70 de apariții editoriale.
Stau și mă întreb de ce s-a grăbit Cezar Petrescu în viață să câștige opt luni de activitate creatoare. Știm că, după procreație, se înfiripă viață omenească normală după un asemenea interval de timp de gestație. Prolificul autor mărturisea că scrisul nu i s-a părut niciodată un supliciu: „Nu cunosc durerile facerii. E o plăcere. Aș spune, o joacă. Transcriu pe hârtie ceea ce a germinat și a crescut în mine, dar în afară de voința mea. Dacă n-aș scrie aceste cărți, viața m-ar înăbuși. E un debit care se cere consumat și nimic mai mult“ (Romanul românesc în interviuri, ed. cit., p. 867). Scrierile sale de mare debit textual nu au cunoscut durerile facerii, având parte și de nașteri premature, care sunt de temut, pentru că vin întotdeauna cu mari riscuri vitale. Or, Cezar Petrescu nu a reușit să parcurgă cu înseninare Calea Victoriei și a intrat cu întunecare pe Calea Victoriei socialismului.