M-am întrebat, nu o dată, ce ar fi de schimbat astfel încât viața literară, condiția scriitorului român și, în general, literatura română să arate mai bine. Și, oricât m-am străduit, n-am deslușit o soluție acceptabilă și aplicabilă. Teoretic, putem spune că asta și asta sunt de schimbat, dar, în fapt, nu cred că e cu putință să îndreptăm lucrurile astfel încât literatura și scriitorul să iasă din spațiul îngust de insignifianță în care au ajuns și să joace, iarăși, un rol central în lumea românească. Să-ți propui acum un astfel de țel mi se pare că e ca și cum ai încerca să întorci apele unui râu, făcându-le să curgă de la vărsare spre izvoare. De ce consider redobândirea centralității de către literatură ca fiind o imposibilitate? S-o luăm pas cu pas.
Mai întâi: pentru ca literatura să fie prețuită, lectura de beletristică ar trebui să reprezinte pentru conaționalii noștri o deprindere/ o pasiune/ o necesitate care-i definește. Or, e departe de a se întâmpla așa ceva. Școala, ne reformată, în loc să-i apropie, îi îndepărtează pe copii de literatură. Apoi, societatea, prin setul de valori pe care le promovează, nu face altceva decât să mă rească prăpastia: mass media, dar și decidenții politici și instituțiile aferente au în vedere cu totul altfel de pro totipuri umane, în orice caz nu e vorba despre omul-care-citește. În fine, evoluția tehnologică nu sti mulează nici ea lectura literară: dintr-o lume de cititori ne transformăm accelerat/ ne-am transformat într-o lume de conectați. Telefonul mobil, laptopul devin un fel de extensii ale noastre, un fel de părți componente ale corpului și ale creierului nostru. Viața propriu-zisă e tot mai des înlocuită cu viața virtuală. Sunt numeroși aceia dintre noi care trăiesc permanent conectați digital și nu mai sunt interesați, nu mai sunt capabili să perceapă universul fizic în care se află la propriu, confiscați fiind de universurile fictive ce le sunt furnizate de aceste device-uri ale vremii noastre. De pildă, am asistat recent la o scenă stranie, tragi-comică: o mulțime de turiști se plimbau prin grădina Tuileries; treceau prin locuri legendar de frumoase – aleile cu sculpturi și havuzurile romantice, rondurile de flori și gardurile vii enigmatic configurate, palatul și Muzeul Luvru cu Piramida sa, Arcul de Triumf de Carrousel, mai încolo, marea roată, Rue de Rivoli, Place de la Concorde, și celelalte, și celelalte. Iar oamenii aceia, într-o majoritate copleșitoare, erau cu ochii în ecranele telefoanelor mobile, absolut indiferenți la minunile din jurul lor!
Suntem transformați pe dinăuntru, în dorințe și priorități. Timpul și-a modificat și el substanța, are altă curgere, vertiginoasă, și altă valoare. Sub bombardamentul de informații la care suntem supuși, au scăzut mult puterea noastră de concentrare, răbdarea și priceperea de a pătrunde înțelesuri mai adânci și, implicit, au scăzut tihna și bucuria lecturii. Mințile noastre asaltate își culeg informația și delectarea pe alte căi, nu prin lectură literară, ci prin internet, prin rețelele de socializare, acestea venind, bineînțeles, cu specificitatea lor: enorm de multe imagini tari și tot mai puține cuvinte, viteză de transmitere amețitoare, chiar simultaneitate, ofertă de news și de entertainment care depășește teribil posibilitățile de receptare ale individului, tirania lui acum, a prezentului fără memorie și, apoi, superficialitate, lipsă de empatie, infantilizare, ba chiar un nou rudimentarism, o fragilizare a capacității de gândire.
Iar dacă se citește literatură din ce în ce mai puțin, literatura însăși slăbește în performanță. Căci, neîndoios, cititul ține în viață scrisul, îl stimulează, îl hrănește, e ca o ploaie pentru o plantă. Dacă acela care scrie simte că n-are cui să se adreseze, atunci și disponibilitatea lui de a se înhăma la trudnica muncă se diminuează și calitatea muncii sale are de suferit, iar literatura pe care o scrie e tot mai palidă. Afară doar de marile excepții, de cei care-și desăvârșesc opera fără să ia în seamă ecoul public. Aceștia sunt aidoma unui orfevru care are puterea să creeze o bijuterie fără seamăn, deși știe de la început că urmează să fie îngropată undeva, în nisipul nesfârșit al deșertului și nimeni nu o va admira niciodată.
Slăbirea lite raturii și avarierea vie ții literare se produc și din pricina pozițiilor ireconciliabile existente în lumea literară de la noi. (E acel război între generații, tinerii contra bătrânilor, dar aceasta e o simplificare, căci, în realitate, se ciocnesc mult mai multe tabere.) Nu e nimic de făcut în această privință, nu se poate încheia pacea. Sunt grupuri care au criterii de valoare divergente, grupuri care ascultă de adevăruri diferite, incompatibile unul cu altul. Existența unora implică aneantizarea celorlalți: la acest nivel de intoleranță s-a ajuns! Sigur, dacă m-ar întreba cineva, părerea mea e că există o singură literatură de valoare dintru început și pentru totdeauna, aceea care are în miezul său criteriul estetic, și ea trebuie să constituie reperul nostru, al tuturor. Toate celelalte mișcări nu sunt decât niște deviații pe cât de zălude, pe atât de eronate. Dar ce contează ce cred eu? Alții cred cu totul altceva. Și erodarea continuă de neoprit.
Așa încât mă declar neputincios să conturez vreun plan, oricât de vag, de schimbare în bine. Se pot oare schimba școala românească, mentalitatea noastră atât de atașată de ideea de praf și pulbere? Nu, eu n-am nicio speranță. De aceea, mi-am zis că ar fi potrivit să punem această întrebare colegilor noștri de scris. Nădăjduiesc să fie ei mai inspirați și mai iscusiți decât mine.