Blaga între tâlhari

Deși în ultimele trei decenii au apărut destule materiale privind poziționarea politică a lui Lucian Blaga, înainte și după cel de-Al Doilea Război Mondial, o cercetare sistematică a raporturilor sale cu mișcările totalitare și cu dictaturile prin care a trecut lipsea. Misiunea de a o scrie și-a asumat-o Marta Petreu, iar prima observație care trebuie făcută – căci este evidentă de la primele pagini ale volumului Blaga, între legionari și comuniști – e că, probabil, nu exista nimeni mai potrivit pentru a derula această investigație. Nu numai că autoarea este ea însăși scriitoare, eseistă și profesoară de filosofie, autoare a unor cărți fundamentale despre gândirea românească, cunoscătoare atât a universului filosofic blagian, cât și a celui estetic. Dar Marta Petreu este cunoscută ca intelectual cu convingeri democratice și, mai ales, fără părtiniri ideologice în analizele consacrate lumii românești. Umanismul ei liberal nu ascunde nici puseuri autoritariste de dreapta, nici derapaje stângiste dizolvante.

Dacă premisa echi librului ideologic, în descrie rea trecerii prin(tre) tota litarisme a unuia dintre cei mai importanți intelectuali români ai secolului trecut, era dinainte asigurată, ceea ce impresionează de-a dreptul în Blaga, între legionari și comuniști este construcția amplă și minuțioasă a investigației. Autoarea și-a propus și a reușit să epuizeze subiectul raporturilor lui Lucian Blaga cu Mișcarea Legionară, respectiv, Partidul Muncitoresc Român, sub toate formele lor. Eseista a îmbrăcat succesiv ținuta de „detectiv“, identificând pro bele, de „avocat“, examinân du-le în context, și chiar, pentru uzul demonstrației, de „procuror“, verificând până și jumătățile de dovadă care, eventual, l-ar putea incrimina pe filosof. E limpede că, după cum măr turisește autoarea, ne aflăm în fața unei cărți al cărei proiect datează de mult. Poate chiar dinainte de 1989, când despre multe aspecte ale poziționării politice a autorului Spațiului mioritic nu se putea vorbi decât cu precauție.

Dar să introduc o paranteză. O analiză a raporturilor lui Lucian Blaga cu ideologiile totalitare era, până la cartea Martei Petreu, o restanță a istoriei noastre culturale. Ceea ce e bizar, dat fiind faptul că, fără să facă politică militantă, Blaga a intrat, de-a lungul unei cariere prestigioase, marcată de o largă recunoaștere socială, în contact cu mai toate curentele care au structurat spațiul public românesc între 1919, anul debutului, și 1961, cel al plecării dintre noi. Prin prezența sa în paginile revistei „Gândirea“ – ca scriitor pe care revista și-l revendica drept „stindard“ –, a stat în vecinătatea lui Nichifor Crainic, ideolog „ortodoxist“ și viitor ministru antonescian. Prin prietenia cu Ion Pillat, a avut, însă, și relații cu Brătienii și cu Partidul Național Liberal, sub guvernările cărora și-a desfășurat o parte din cariera diplomatică. Simpatia vădită a Regelui Carol al II-lea i-a deschis calea către catedra universitară de la Cluj. Cariera diplomatică a însemnat, pe lângă reprezentanțe în străinătate, și funcția de secretar de stat la Externe, în mandatul lui Istrate Micescu (1937-1938). Despre perioada petrecută ca secretar de stat, mărturiile contemporanilor atestă că Blaga a condus, de fapt, Ministerul Afacerilor Externe, titularul Istrate Micescu fiind mai tot timpul plecat la Geneva, unde era angajat în confuze „conciliabule“ fără finalitate. Puțin mai târziu, însă, la Cluj, poetul de la „Gândirea“ a avut în preajmă și colaboratori comuniști, ca Zevedei Barbu. În fine, după 1948 a fost eliminat de la catedră, însă, spre deosebire de alți intelectuali de vârf, nu a fost întemnițat, ci „doar“ trecut pe linie moartă, într-un post decorativ la Biblioteca Universitară: nu a putut publica lucrări originale, ci numai traduceri și culegeri de folclor. Totuși, revenirea sa la literatură, cu câteva luni înainte de prematura-i dispariție, nu s-a făcut fără publicarea câtorva articole conformiste (cum ar fi cel despre „orașul nou“, care în Clujul anului 1959 nu însemna decât un modest șir de blocuri pe strada Dragalina).

E de mirare că un asemenea itinerar plin de momente și vecinătăți delicate nu a suscitat, după 1989, mai multă curiozitate din partea istoricilor literari și un mare noroc – și al lui Blaga, și al literaturii, în general – că de el s-a ocupat Marta Petreu.

Căci Blaga, între legionari și comuniști nu este nici o inculpare, nici o disculpare, ci o identificare temeinică, mai întâi, a faptelor, și abia apoi o expunere a lor într-o ordine coerentă, menită să evidențieze poziționările filosofului, circumstanțele și consecințele lor. Marta Petreu a citit tot, în legătură cu subiectul, de la dosarul de urmărire la Securitate la polemica lui Blaga cu Dumitru Stăniloaie și de la drama Avram Iancu la memoriul adresat de filosof, în 1959, Comitetului Central al PMR, în urma infamului roman Pe muchie de cuțit, al lui Mihai Beniuc. Și nu numai că a citit, ci – cum s-a întâmplat chiar cu amintitul memoriu, tipărit într-o formă falsificată în 1977, în „Manuscriptum“, și retipărit în variantă autentică în „Echinox“, în 1979 – a reconstituit atent, cu acribie de arhivar, adevărul documentar.

Aspect încă și mai important: după ce, în Cuvântul înainte, autoarea s-a arătat descurajată, la un moment dat, de zvonurile care parazitează anumite episoade din biografia lui Blaga, în carte a găsit cel mai bun antidot la acestea. Blaga, între legionari și comuniști nu se referă numai la ce a făcut sau n-a făcut marele poet și filosof, ci și la felul în care au interpretat contemporanii atitudinile lui Blaga. De aceea, în deschiderea cărții, este comentată relația filosofului cu autorul primei monografii a operei sale, Vasile Băncilă, care este și primul care îl leagă, me morialistic vorbind, de legionari. Întregul capitol Legăturile primejdioase examinează ce a făcut concret Lucian Blaga în raport cu Legiunea (căreia, evident, nu i-a fost membru, nici ideolog) și ce le-a plăcut legionarilor să creadă că simte filosoful față de ei.

Acest capitol, de altfel, trebuie citit în relație directă cu cel intitulat, provocator, A fost „Avram Iancu“ dedicată lui Zelea Codreanu?: magistrală analiză a capcanelor în care putem cădea dacă proiectăm asupra trecutului structuri ale prezentului. Căci tentația de a vedea în personajul Avram Iancu un portret flatant al „Căpitanului“ este mare… dacă nu cunoști, ca Marta Petreu, dedesubturile gândirii și creației blagiene. Care dedesubturi sunt limpezi: drama nu îi este nicăieri, nici în manuscrise, nici în formele tipărite, dedicată lui Zelea Codreanu, iar portretul lui Avram Iancu este o proiecție a mitului dramatic blagian, fără legătură cu hagiografia și iconografia extremistă a legionarilor.

Extraordinară este și reconstituirea, fără pic de patimă, dar și fără scăpări, a de am bulărilor filosofului între 1944 și 1961. O perioadă, și ea, intens mitizată după 1965, în contextul în care regimul ceaușist dorea să se împăuneze cu meritul de a fi readus „dreptatea“ și „spiritul național“. Lucian Blaga a suferit destul în această perioadă, de la eliminarea din Universitate și până la vexațiunile venite dinspre Mihai Beniuc. Nu e nevoie de nici o legendă pentru a înțelege circumstanțele în care Blaga a fost ocolit de condamnarea politică (spre deosebire de alți intelectuali ai perioadei) și a putut să publice măcar traducerile din literatura universală. Marta Petreu, animată de prețuirea față de cel mai important filosof român, și, totodată, de o benedictină rigoare față de document, nu face mitologie, ci cercetare amănunțită, uneori (bănuiesc) plicticoasă, pentru ca, din nuanțe și detalii de corespondență, jurnale și rapoarte de urmărire, să reconstituie cu un admirabil talent prozastic traseul complicat parcurs de Blaga, ca personalitate culturală și ca ființă în carne și oase, într-o epocă nefastă.

Întreaga carte, de altminteri, este muncită cu pasiune și devotament, ca un mozaic în care, pe lângă imaginea de ansamblu, fiecare detaliu contează și el. Chiar și anexele, în număr de trei (dintre care primele două foarte bogate), joacă rolul lor în demonstrația Martei Petreu, care nu face din Lucian Blaga nici un călău, dar nici un martir. Înțelesul cel mai adânc al cărții de față este că un mare poet, dramaturg și filosof, ca Blaga, nu avea cum să străbată un secol impur, maculat de războaie, de Holocaust și de totalitarisme, fără ca trecerea sa prin timp să nu lase urme, măcar în amintirile adesea alunecoase ale contemporanilor. Însă rostul unei asemenea cercetări nu este cel de a sanctifica sau, dimpotrivă, profana. Iluminată de o iubire lucidă față de filosofia și literatura lui Blaga, reconstituirea pasionantă a Martei Petreu este lipsită de accente pamfletare sau encomiastice, nu și de curajul de a scoate la iveală gânduri, formulări sau atitudini risca(n)te ale personajului.

De prisos să subliniez că fără această cunoaștere în amănunt a literaturii și filosofiei blagiene, ca și fără talentul analitic ieșit din comun al autoarei, o asemenea reconstituire impecabilă ar fi fost imposibil de scris.