Stranie epocă! În clipa de față, planeta pare împărțită în două categorii de indivizi: creatorii și distrugătorii. Grupările au existat întotdeauna, dar astăzi dezechilibrul e șocant. Pe de o parte, cei care, de bine, de rău, au creat câte ceva. Nu sunt mulți și nici vocali. Pe de alta, milioane și milioane de inși cărora social media le-a conferit iluzia atotpotenței. Într-adevăr, ei sunt puternici, dar numai pentru că un sistem, cel democratic, la impunerea căruia cei din prima categorie au trudit din greu — iar uneori s-au jertfit — le-a dat posibilitatea să se exprime. Fără libertate, fără democrație, „criticii“ de pe Facebook, Twitter, Instagram și celelalte n-ar exista. În absența democrației, singura modalitate prin care și-ar face auzite vocile ar fi denunțul la secția de Miliție ori turnătoria la Securitate.
Virulența așa-numitei cancel culture („cultura interzicerii“) e o problemă a societăților democratice. Mai corect spus, nu o problemă, ci un virus. Doar aici se mai dau (încă) bătălii pro și contra anumitor valori. E vorba de miliardul de oameni ce aparțin lumii occidentale. Restul de șapte miliarde nu arată vreun semn că zbaterile, adeseori aberante, din sânul urmașilor civilizației iudeocreștine ar avea asupra lor alt efect decât acela al zâmbetului satisfăcut: „Așa, foarte bine, distrugeți-vă statuile, ardeți-vă cărțile, slăbiți forța creatoare, decapitați-vă elitele, negați-vă istoria! Nici nu va trebui să dăm vreo bătălie serioasă cu voi: sunteți tocmai buni de luat cu fărașul și de aruncat la coșul de gunoi al istoriei!“
Nu știu dacă acest proces se va încheia într-un an, doi sau în zece. Dar știu că el se va încheia prost, foarte prost pentru lumea occidentală. Și asta pentru că nu există pentru ea dușman mai periculos decât cel din interior. Nu e greu să refaci traseul care a dus la apariția agenților patogeni care se străduiesc din răsputeri să îngenuncheze o civilizație care, după aproximativ cinci secole de dominație în toate domeniile (economic, cultural, militar), a atins apogeul. Civilizația europeană și anexa ei americană este, pur și simplu, o capodoperă a minții umane. Ea nu poate fi învinsă decât de șobolănimea care fojgăie prin subterane, de nulitățile cu pretenții și de activiștii cu agendă politică radicală.
Într-adevăr, competiția e întotdeauna dură, nemiloasă. Adeseori, e însoțită de nedreptăți și abuzuri. Dar progresul (ca să folosesc un cuvânt drag militanților extremei stângi de astăzi) e posibil doar prin confruntare permanentă, prin alegerea celor mai buni. Or, terorismul corect politic pretinde ca învingătorii să fie auto-desemnați, eventual în numele unor traume istorice brusc redescoperite, ori a apartenenței la grupuri vocale, oricât de nereprezentative ar fi acelea. Am respect pentru orice individualitate și orice particularitate. Dar mi se pare inacceptabil să pornești un război aberant în numele unor nedreptăți care, de fapt, între timp au fost rezolvate.
Să presupunem că răfuiala cu valorile „neconvenabile“ va triumfa. Se vor interzice toate cărțile, vor fi dărâmate toate statuile, vor fi invalidate toate concursurile pentru ocuparea unor posturi. În locul oamenilor bine pregătiți vor fi puși troglodiții. În locul bunului-simț și al competenței vor trona mojicia și prostia crasă. În locul ființelor raționale, care știu că există Binele și Răul, au apărut deja bigoții laici. La modă nu mai e eroul care înfruntă primejdiile, ci lașul care crede despre sine că e întruparea perfecțiunii și, prin urmare, nu trebuie expus la ceea ce el definește ca fiind violență și discriminare. Credeți că mai e nevoie și de altceva pentru a anihila, și încă foarte repede , tot ceea s-a acumulat în secolele de triumf al minții și voinței umane de a duce o viață mai bună?
Ceea ce se petrece în clipa de față e mai grav decât „răzbunarea netalentaților“ și „răfuiala repetenților cu premianții“, după expresia unui jurnalist britanic. Faza aceasta a fost depășită. Astăzi, invidia s-a instituționalizat și chipul ei hidos s-a lățit în postere uriașe ce ocupă toate clădirile simbolice ale planetei. Alături de resentiment, pizma reprezintă principala marcă a civilizației occidentale actuale, hrănite de energia devoratoare a celor care pretind să li se dea, fără ca ei să ofere nimic în schimb. Din adăpostul anonimatului (la propriu și la figurat), lansează săgeți otrăvite în direcția celor care le sunt, prin muncă și talent, superiori. Cine sunt ei? Evident, nu-i punem la socoteală pe activiști, care își asigură un trai îmbelșugat speculând frustrări, ațâțând la ură și revoltă împotriva celor mai valoroși decât ei, deși nu trăiesc din munca altora, nu sunt exploatatori, nu le-au negat drepturile și nici nu le plănuiesc exterminarea.
Brendan O’Neill, editorul publicației online „Spike“, îi vede în următorii termeni: „Gândiți-vă la acei oameni furioși, fără fețe, de pe Twitter care cer să fie aruncate la lada de gunoi a istoriei cărțile cu Harry Potter numai pentru că J.K. Rowling crede că sexul biologic e real. Acești indivizi abia reușesc să posteze un tweet, nicidecum să scrie opt cărți care să fascineze milioane de oameni. Sau gândiți-vă la tâmpiții care iau sensul cuvintelor ad litteram și care cer scalpul unui comic pentru că a spus cândva o glumă echivocă. Pun
pariu că acești oameni n-au făcut niciodată pe cineva să râdă. Cel puțin nu intenționat“.
Într-adevăr, printre însușirile definitorii ale plicticosului corect politic se numără și lipsa de talent (și, prin urmare, de rezultate), și absența umorului. Cu astfel de indivizi nu poți glumi, pentru că riști să te trezești cu dosar penal de ultraj numai pentru că nu sunt capabili să perceapă și limbajul conotativ. Bătuți în cap, cum se spune în popor, sunt veșnic încruntați și „critici“, văzând în libertatea de gândire și în flexibilitatea intelectuală primejdii de moarte.
Pentru ei, orice individ e monocord, rapid încadrabil într-o categorie, de unde nu mai poate ieși decât o dată cu moartea decretată de înaltele tribunale PC. Un prieten care a văzut că, mai nou, sunt etichetat drept conservator (orice va fi însemnând acel cuvânt), m-a întrebat cum mă percep eu. I-am replicat: „Dimineața, când aș vrea să-mi prelungesc somnul cu o jumătate de oră, sunt individualistconservator. La prânz, când iau masa cu prietenii, sunt socialist. Seara, la cină, sunt excesiv de liberal, cu nuanțe social-democrate și democrat-creștine. În fine, presupun că în timpul somnului sunt anarhist“.
Evident că un astfel de răspuns — care nu e total neserios — conține suficiente argumente pentru a fi condamnat de komisarii ideologici. Cum, adică, să-ți permiți să fii în mai multe feluri, când nu există pe lume decât alb-negrul dictat de comandamentele corectitudinii politice? O astfel de obrăznicie nu e tolerabilă și ea trebuie reprimată deodată cu faptele grave ale Codului Penal. Otrăviți și veștejiți, inșii din această categorie nu-și închipuie că, adeseori, poți să te exprimi în zeflemea. Un banc mai piperat, o glumă inocentă despre particularitățile etnice sau rasiale te califică pentru pedeapsa pe eșafod. Les mots d’esprit sunt considerate la fel de grave ca violul, ca practicarea sclavagismului sau ca exterminarea în masă. Ce ni se cere e să ne punem cu toții lacăte la gură, să expiem umili crime pe care nu le-am comis nici noi, nici părinții noștri, să admitem că suntem, prin definiție, vinovați și că, prin urmare, e inutil să mai facem umbră pământului. Drept urmare, ar trebui să ne retragem în peșteri de bunăvoie, înainte de a fi luați de guler și azvârliți de impostorii travestiți în Mari Preoți ai unei degradante forme de puritanism.
Aberațiile descrise mai sus au fost experimentate vreme de mai multe decenii în mediile academice, jurnalistice și culturale din Occident, îndeosebi în Statele Unite. În clipa de față s-au generalizat, contribuind la scindarea societățilorîntre așa-numiți progresiști și conservatori. Se subînțelege: afi „progresist“ e ceva pozitiv și dezirabil, a fi „conservator“ e reprobabil și detestabil. Aceste etichete nu sunt decât reciclarea frauduloasă a mai vechilor termeni de socialism, respectiv, liberalism clasic. Escrocheria a început — așa cum spuneam acum câteva săptămâni în România literară
— prin deturnarea sensului cuvintelor. Pe nebăgare de seamă, liberal a ajuns să însemne, în vulgata corectitudinii politice, acel bizar amestec de socialism și comunism caracteristic campusurilor occidentale. Cuvântul suna prea frumos pentru a nu fi confiscat. Pentru avantajul simbolic adus de acest concept, merita să înfrunte acuzațiile de furt odios și minciună sfruntată. În schimb, conservatorismul, cândva o ideologie respectabilă, a fost încărcat negativ cu însușiri precum reacționarismul, egoismul, fundamentalismul religios, lipsa de empatie față de semeni, rasismul, militarismul. Pe scurt, cu bestialitatea și cu înapoierea mintală. Culmea e că acești falsificatori ai istoriei și ai realității cred cu fanatism în propriile ficțiuni. Astfel rescrise evidențele, e normal ca adeptul PC să se simtă îndreptățit să alerge la rastel și să pună mâna pe armă. Și ce-i rămâne lui, agent al „progresului“ și constructor cu gura al bravei lumi noi, decât să-i extermine moral și, atunci când condițiile o vor permite, și fizic, pe cei care nu mărșăluiesc pe ritmul muzicii lor afone?