Serge Moscovici este cunoscut publicului românesc mai ales datorită lucrării memorialistice Cronica anilor risipiți – palpitantă și tragică povestire autobiografică zăbovind asupra tinereții sale petrecute în România – și a cărților academice de psihologie socială (volume de autor sau coordonate de el). Probabil mai prezent în presa cotidiană autohtonă a fost numele fiului său, Pierre, membru al Parlamentului European, Comisar european pentru afaceri economice, financiare, fiscalitate și vamă, raportor al Parlamentului European privind aderarea României la UE și, mai recent, președinte al Curții de Conturi a Franței. Originile românești îndepărtate ale lui Pierre Moscovici l-au adus însă din nou în atenție și pe Serge (tatăl său) care, deși a evitat o Românie percepută ca incapabilă să își asume de timpuriu participarea la Holocaust, a fost totuși prezent în țara în care s-a născut (ca director onorific și colaborator al unei publicații academice precum Psihologia socială sau ca interlocutor privilegiat al profesorului Adrian Neculau).
După război la Paris… este mai mult decât o continuare franceză a amintirilor lui Serge Moscovici prezentate în primul volum (sus amintit) și oprite la 1947. Cartea este și o reflecție asupra condiției marginale, minoritare, dublată de interogații profunde în legătură cu răspândirea și persistența xenofobiei, a urii și antisemitismului, chiar și după Auschwitz. Pentru cititorul de la noi de cel mai mare interes este povestirea primilor săi ani parizieni petrecuți în Cartierul Latin în compania – între alții – a marelui poet de limbă germană Paul Celan și a lui Isac Chiva, supraviețuitor al Pogromului de la Iași, devenit ulterior, în Franța, un etnolog reputat și principal colaborator al lui Claude Lévi-Strauss, cu care a conceput și creat celebrul Laborator de Antropologie Socială de la Collège de France (în 1960).
Este interesant de notat că „Mosco“ (așa cum îi spuneau unii apropiați lui Ștrul-Herș Moscovici) ar fi vrut să meargă inițial, după sfârșitul terorii antisemite și al războiului, la Moscova, nu la Paris (cap. 1 De pe malurile Dunării pe cheiurile Senei: enigma sosirii – p. 29): „mai întâi a fost voința de a întoarce spatele trecutului, care m-a determinat să văd în Moscova propriul meu Pământ al Făgăduinței. Vorbeam rusește, limbă învățată în copilărie“ (p. 43). A fost vorba și de un idealism naiv, dar existau și alte motive: aderase la Partidul Comunist la 16 ani, în 1941, atunci când Europa era îngenuncheată de Germania fascistă, iar URSS părea singura putere care îi rezistă cu adevărat lui Hitler. Cu toate acestea, „ceva nu era în regulă în Partidul Comunist“, cum avea să observe tânărul Moscovici (nepot al socialistului Ilie Moscovici) (p. 45). L-au îngrijorat afluența în PCR a unor foști militanți de extremă dreapta, precum și cultul deșănțat al lui Stalin. Toți acești factori obiectivi ce țin de comportamentul sovieticilor și al comuniștilor autohtoni îl conving la finele lui 1947 să aleagă Parisul, capitala Luminilor. Încă de prin 1942 se apropiase de cultura și limba franceză „necesare precum aerul și lumina“ (p. 48) într-o lume plină de irațional, teroare și genocid. Serge Moscovici a respectat parcă o promisiune pe care o făcuse în 1942: „dacă va scăpa de rug, de persecuția nazistă, va deveni un om de carte“ (p. 30). Ulterior, chiar avea să contribuie la strălucirea Franței academice în străinătate; un fel de „dobândind vei dărui“.
Serge Moscovici s-a stins în 2014 fără a avea vremea de a da o formă coerentă cărții sale. S-au păstrat sute de dosare de însemnări, scrise în mai multe limbi. Ceea ce a ajuns la public este rezultatul muncii de asamblare și armonizare întreprinsă de Alexandra Laignel-Lavastine. Chiar și așa, miza lui Serge Moscovici pare a fi recuperarea (pe cât se poate) exhaustivă a memoriei de după război, a experienței pariziene care a însemnat, cel puțin între 1948 și 1952, privațiune și umilință. Toate acestea sunt trăite în universul de multe ori jalnic și fascinant al refugiaților evrei din Europa de Est care se regăsesc în Cartierul Latin (p. 13).
Cum am menționat deja, ajuns în 1948 la Paris (cu doar un franc în buzunar), Mosco va forma un „trio de meteci“ împreună cu Isac Chiva și Paul Celan: „aveam să ne împrietenim în iunie-iulie 1948, într-o cantină mică pentru refugiații evrei“ (p. 67). Parisul nu era chiar capitala luminii, ci un loc de exil și azil în care Serge și amicii săi suferă de foame între 1948 și 1952 (p. 8). Chiar dacă tânărul evreu lucrează până în 1950 în ateliere de confecții și încălțăminte, deprimarea este prezentă, iar gândul sinuciderii nu este departe. Cu toții par trei lozuri necâștigătoare (pp. 119–151), sunt „la fel de singuri“ (p. 93). Și totuși, posibilitatea salvării se întrezărește; în vara lui 1948 decid tustrei să se înscrie la Sorbona: „fără Chiva și fără Paul, fără energia cu care m-au scuturat din letargia mea, cred că m-aș fi dus la fund“ (p. 93).
Înainte de Serge Moscovici, Paul Celan a cerut naturalizarea și naționalitatea franceză, însă aprobarea oficială a sosit abia în iulie 1955, adică la nu mai puțin de șapte ani de la solicitare! (pp. 282-283). O experiență egală cu un exercițiu kafkian, în cadrul căruia sensibilul poet a fost constrâns să ofere dovezi palpabile privitoare la „utilitatea sa socială“: „postulantul Paul Celan – notează Moscovici – avusese dreptul la următoarea mențiune [strecurată în documentele birocratice franceze]: «Element tânăr și bine dezvoltat, va prezenta după câte se pare un real interes din punct de vedere demografic»… Cel mai mare poet al secolului XX, prețăluit după valoarea lui biologică și demografică!“ (p. 283). Însă, într-o democrație liberală ca Franța, lui Celan nu i se aprobă și schimbarea numelui, din Antschel în Celan (p. 284), tot așa cum, inițial, nici lui Moscovici nu i s-a permis schimbarea prenumelui Ștrul în Serge. A fost nevoie de intervenții speciale pe lângă premierul Sarkozy pentru ca reputatului psiholog să i se permită alegerea liberă a unui element esențial ce ține de identitatea individuală. În plus, în Franța, s-a confundat în mod discutabil cetățenia cu naționalitatea și s-a exclus existența minorităților naționale; toate aceste experiențe de viață îl determină și pe memorialist să conchidă că Franța nu a încheiat socotelile cu răul care o cangrenează (p. 290). Pe de altă parte, Parisul – în care s-a încadrat din punct de vedere academic – a devenit pentru autor un oraș de elecțiune (p. 30).
Nici exilul românesc nu scapă de percepția extrem de critică a memorialistului: „fie că era vorba despre fasciști sau staliniști, nu am simțit niciodată nici cea mai mică indulgență pentru acei intelectuali care au comis ceea ce ei numesc «erori», pe care le-au recunoscut apoi public, în cel mai bun caz. Nici Cioran, nici Eliade nu au făcut-o. Consider că locul acestor mincinoși sau renegați care fac carieră este în fața judecătorilor“ (p. 274). Cuvinte aspre care poate vor genera dezbateri, contradicții și/sau nuanțări.