Au fost câteva și au fost importante. Iar aceasta indiferent de limitările impuse de conjunctura pandemică actuală; în ciuda amenințărilor cu care suntem atenționați privind noile valuri ale acestei urgii planetare. Nevoia de muzică, de cultură, se impune drept o necesitate vitală. Căci vital pentru noi toți este drumul spre normalitate. Inclusiv pentru muzicienii performeri, pentru marele public.
Și nu a fost o revenire treptată. A fost una șocantă! În cel mai bun și mai autentic înțeles al termenului. Mă refer la prezența la București a marelui, a minunatului trompetist american Wynton Marsalis, a celebrului său ansqamblu „Jazz at Lincoln Center Orchestra“. Cu toții au evoluat în compania Orchestrei Naționale Simfonice a României conduse de dirijorul Cristian Măcelaru, ansamblu de elită al tinerilor noștri muzicieni.
Aș menționa chiar de la început faptul că prezența lui Marsalis la București, dar și la Sibiu, la Timișoara, în primele zile ale lunii iulie se constituie într-un eveniment cu totul aparte comparabil prin importanța acestuia cu evoluțiile la București, la Sala Palatului, a Mahaliei Jackson sau a lui Louis Armstrong, cu aproape șase decenii în urmă.
Marsalis este o personalitate putenică, de mare consistență artistică dar și umană; se află de mulți ani în deplinătatea potențelor sale artistice, creatoare, atât în calitate de muzician performer, dar și de compozitoar, de conducător al ansamblului, de pedagog. Se adresează publicului, își prezintă colegii cu sentimentul unei empatii emoționante. Căci – nu poți să nu observi acest lucru – jazzul reprezintă însăși fibra structurii sale interioare, este chiar viața sa, un veritabil modus vivendi! A ridicat expresia jazzului la nivelul unei autentice expresii a spiritului american național. Astfel se explică numărul mare al distincțiilor, unele dintre cele mai importante oferite în peisajul vieții artistice americane. Este primul muzician de jazz căruia i se atribuie marele Premiu Pulitzer. I-au fost atribuite de asemenea mai multe premii Grammy care au marcat drumul carierei sale artistice în ultima jumătate de secol. Trompeta sa este o voce a unei spiritualități în egală măsură individuale și colective; tocmai în acest sens, suplețea evoluției, coloritul timbral, par a etala în ansamblu valori infinitezimale de mare rafinament expresiv și orchestral.
Simfonia sa The Jungle este un extins opus susținut în zona jazzului simfonic, continuând tradiția inițiată cu aproape un secol în urmă de George Gershwin și Duke Ellington. Lucrarea se dorește a se constitui într-o veritabilă profesiune de credință, o meditație în egală măsură dinamică, spectaculoasă; este în bună măsură expozitiv stufoasă, extinsă până spre limitele firești ale discursului simfonic, dar de adâncă sensibilitate.
Este o meditație în bună parte înfiorată asupra datelor existenței noastre cotidiene actuale.
Indiscutabil, este de apreciat elanul constructiv al dirijorului Cristian Măcelaru, artistul care a conferit coerență discursivă celor două ansambluri reunite. Este de apreciat inițiativa, evoluția tânărului violonist concert-maestru Radu Dunca, a celor doi soliști ai ansamblului, oboista Felicia Greciuc, violoncelistul Ștefan Cazacu. În deschiderea programului a fost oferit un moment simfonic de mare spectaculozitate instrumentală, uvertura Carnavalul de Antonin Dvorak.
Trebuie să recunosc, dat fiind faptul că întregul concert de la București, inclusiv cele susținute la Timișoara și Sibiu au fost prilejuite de aniversarea zilei naționale a Statelor Unite, de bunele relații dintre cele două țări. Personal, aș fi preferat ca evenimentul să fi debutat cu una dintre cele două rapsodii enesciene. Întregul eveniment s-a situat sub semnul inițiativelor susținute de Tinerimea Română, de cunoscutele Întâlniri JTI, cele care – și astăzi și în trecut – au dat consistență vieții noastre artistice.
Stagiunea insituțiilor muzicale bucureștene s-a încheiat, dar a început stagiunea mult așteptată a sezonului estival, Vara Magică, „copilul de suflet“, cum s-a spus, al directorului general al acesteia, domnul Dorin Ioniță.
Programul, pe ansamblul acestuia, este cu totul ademenitor și a început în mare forță marcând chiar din primele momente orientările acestei stagiuni de vară, anume muzică la nivelul capodoperelor marilor momente ale culturii muzicale europene, muzică accesibilă unui numeros public; iar aceasta prin intermediul cătorva capete de afiș, a unor muzicieni performeri, importante personalități ale vieții muzicale actuale.
Cu recitalul domniei sale, susținut zilele trecute la Atheneul Român, soprana Elena Moșuc împlinește o strălucită carieră – ceea ce numim și astăzi – de Prima Donna, carieră susținută pe primele scene ale vieții muzicale actuale.
Inițiată cu trei decenii în urmă, cariera internațională a purtat-o prin toate marile scene de operă. Și nu numai! A avut șansa colaborării cu mari case de discuri, cu mari regizori, cu mari dirijori sau colegi de scenă. Imprimările sunt mărturie, vocea sa rămâne drept reper al patrimoniului vocalității cultivate în deceniile de început ale secolului. Iar aceasta atât în calitate de soprană de coloratură cât și mai târziu ca soprană lirică cu valori de lejeritate, așa cum demonstrează acest lucru imprimările domniei sale din albumul CD sugestiv intitulat Eroine Verdiene – rolul principal din opera Traviata, de această dată aria mare din actul întâi, spre exemplu, oferită zilele trecute în încheierea recitalului.
Atitudinile scenice cu susținere dramatică intensă pot fi regăsite inclusiv pe parcursul scenei finale din opera Roberto Devereux de Gaetano Donizetti. Au existat momente de excelență care este firesc a fi evidențiate, momente vocale susținute cu vigoarea emisiei de soprană spintă. Am în vedere Valsul Musettei din opera Boema de Puccini, susținut cu o dezinvoltură scenică cuceritoare și, de asemenea, o arie care i-a fost dedicată artistei în mod special de compozitorul Marco Giubileo, arie oferită la noi în primă audiție absolută.
Evident, un program de asemenea amploare – au mai fost audiate pagini celebre datorate lui Pietro Mascagni, lui Charles Gounod – a avut nevoie de pregătire pe măsură. În prima parte a programului au putut fi audiate pagini ale Barocului muzical – sensibilitate fluent etalată pe parcursul unei celebre arii datorate lui Antonio Cesti, dar și momente lirice mai recente notate de Erik Satie – o vocaliză din ciclul Gymnopedie-ilor, sau celebrul chanson Les Chemins de l’Amour melodizat de Francis Poulenc.
Inspirată idee, susținerea instrumentală a programului primei părți a fost asigurată de ghitaristul Bogdan Mihăilescu! Iar susținerea momentelor părții secunde a programului s-a datorat pianistei Vasilica Stoiciu Frunză.
O dragoste veche de mai bine de șase decenii nu se uită! Mai ales atunci când este întreținută în răstimpuri. Este dragostea, este considerația pe care o nutrește publicul bucureștean acestui inegalabil, acestui unic în felul său artist, care este pianista Elisabeth Leonskaja.
Revine la București, la Atheneul Român, cu credința că ajunge în casa unor vechi prieteni cu care are lucruri importante de comunicat. Așa a salutat-o pe Leonskaja publicul bucureștean atunci când, în pragul vârstei de 19 ani, cucerea laurii distincției supreme la Concursul Enescu din anul 1964!
Distincțiile naționale și cele internaționale – cele din Georgia, țara de origină, cele din Rusia, țara în care s-a format ca artist muzician, cele din Austria, țara de adopție, au covârșit-o dar nu au clătinat-o. Ne aducem aminte, în anii din urmă a acceptat să cânte la Sinaia, în compania celor mai tineri muzicieni, încă copii, componenți ai Orchestrei Sinfonietta, ansamblu condus de dirijorul Horia Andreescu; iar aceasta observând valoarea de exemplaritate a relației dintre maestru și viitorul artist muzician.
Cu aceeași căldură, cu aceeași considerație a fost primită și zilele trecute, la Atheneul Român, pe parcursul unui recital dedicat în întregime creației lui Franz Schubert. Se poate vorbi despre o compatibilitate veche existentă între creația compozitorului vienez preromantic și marea pianistă. Se poate vorbi de o consistență de natură spirituală, cea care luminează în egală măsură zona lirică a conturului melodic dar și vehemența în parte ostoită a expresiei, cea care întreține fermitatea zicerii muzicale. Marile lungimi schubertiene din Sonata în la minor, din Fantezia Călătorul, sunt contrabalansate de momentele de conștiință pe care le induce intuiția formelor mai elaborate. Aici se află în bună parte universul schubertian, între genul, între forma de sonată și universul fanteziei ca gen. Este un univers pe care Leonskaja ni-l deslușește cu nobilă aplecare, cu înțelepciunea marelui tălmăcitor care știe să te capteze în universul propriu al acțiunii sale. L-a hrănit continuu și l-a îmbogățit, l-a întărit în baza unei experiențe unice petrecute în anii din urmă ai vieții artistice petrecute în compania marelui Sviatoslav Richter. „Spiritele mari se întâlnesc“, întărește o înțeleaptă expresie franceză…, iar cei aflați la rândul lor în preajma acestor spirite înalte dobândesc o hrană spirituală de neprețuit.