Jurnal venețian

În vara târzie a lui 2019, înainte deci de pandemia care urma să lovească întreaga lume, Cristina Chevereșan a avut șansa unui stagiu de nouă săptămâni la Veneția, oportunitate venită pe merit, în urma câștigării, „prin selecție internațională, a unei burse de Visiting Professor la prestigioasa universitate Ca’ Foscari”. Deși în volumul consemnând experiența, Mansardă la Veneția, subintitulat Nouă săptămâni în lagună, autoarea își rememorează surpriza inițială („Eu? Serios? Glumiți?”), ea nu a fost acum la prima experiență de acest gen. Din scurta prezentare biobibliografică ce însoțește cartea, putem vedea cum Cristina Chevereșan și-a dublat cursurile de literatură, cultură și civilizație americană ținute la Universitatea de Vest din Timișoara prin cursuri de specializare la Cornell University, University College Dublin și Salzburg Global Seminar, seria de burse culminând (e chiar verbul folosit de profesoara universitară) „cu un stagiu de cercetare Fulbright Senior la Harvard University”. Sunt lucruri inimaginabile înainte de decembrie 1989; și e norocul, să zic, istoric al generației încă-tinere de profesori și cercetători români să se documenteze, să lucreze și să conferențieze și în alte spații academice decât cel autohton. Dar experiența de nouă săptămâni la Veneția a însemnat chiar mai mult decât o cercetare de profil universitar făcută într-un mediu extrem de ofertant pentru un profesor. Ca mulți alți călători la Veneția, înaintea ei, Cristina Chevereșan s-a îndrăgostit, literalmente, de urbea căreia îi spune în mai multe rânduri Serenissima, și o dată, „frumoasa”. Simptomatologia sa ilustrează sindromul Florența, sau „hyperkulturemia”, sau sindromul Stendhal: „Un preaplin al emoției cauzate de proximitatea perfecțiunii artistice, o furtună a reacțiilor la stimuli estetici de înaltă clasă, o beție a psihicului copleșit de ce i se oferă”. „Cu respirația tăiată –adaugă autoarea care se recunoaște întrucâtva în descriere –, scriitorul amețit de admirație își consemna în notele de călătorie florentină extazul, senzațiile celeste, palpitațiile, impresia că viața i se scurge din trup la contemplarea sublimului.” (p. 166). Florența lui Stendhal este Veneția Cristinei Chevereșan (și Roma mea): orașe cu o densitate de capodopere ce saturează nevoia comună de frumusețe, ducând la o veritabilă intoxicație cu forme, structuri și perfecțiuni artistice. În mai multe rânduri, pe parcursul jurnalului ținut „la cald”, în timp real, zi de zi, autoarea resimte această suprasaturație: „ai senzația că nu mai poți asimila decât superficial, că o aprofundare reală ar necesita o viață aici” (p. 162). Nouă săptămâni la Veneția înseamnă mult, după standardele noastre, și totuși destul de puțin pentru o imersiune profundă în ceea ce Cristina Chevereșan numește estetic „în stare pură”. Asimilarea va fi una „înfometată”, dar nu haotică, ci sistematizată, pe cât posibil, organizată, într-o anumită măsură. Pe la jumătatea stagiului, călătoarea care n-ar mai vrea să plece simte că a trecut deja într-un alt stadiu: „De la un moment, după primul val de încântare, după beția simțurilor de la început, Veneția te îndeamnă la gândire, la meditație, îți deschide un apetit aproape bizar pentru interpretare de sine și de ceilalți. Vrei să știi, să înmagazinezi mai mult. Să găsești resursele necesare pentru a ține pasul cu ritmul încărcat de secole de semnificație. Poate nu degeaba am ajuns la Departamentul de filozofie. Străbat lin străzi, traversez piațete, trec canale până acasă.” (p. 143).

Frumos e și că fericita profesoară în stagiu de cercetare și-a invitat mama, pentru două sejururi, să stea cu ea la Veneția, pentru a se bucura împreună. De altfel, cartea este dedicată de Cristina Chevereșan părinților ei, iar la un moment dat, ea scrie, într-o propoziție nostalgică și îndurerată: „ar fi fost ziua tatei”. La antipodul carieriștilor, autoarea își pune părinții pe primul loc și este fericită că a putut împărtăși cu mama minunățiile Veneției. Nu mai puțin, jurnalul de față e o formă de a da share experienței venețiene, de a o comunica în amănunt și în profunzime cititorilor. Vedem, ascultăm, respirăm orașul prin intermediul unei femei hiperinteligente și cultivate, care pozează la propriu, nu la figurat. În locul reflexului turistului obișnuit de a se imortaliza lângă toate punctele de atracție sau ale snobului de a afecta blazarea, observăm aici reacțiile firești și necontrafăcute ale unei femei care se bucură ca un copil de ceea ce vede. Această bucurie sinceră, justificată de atâtea și atâtea splendori, se va transmite cititorului, căruia Cristina Chevereșan îi oferă, în carte, și fotografii (alb-negru) de o expresivitate remarcabilă. Aparatul de fotografiat se va strica spre finalul stagiului, ca și cum ar fi obosit și el să fixeze, zi de zi, esteticul „în stare pură”.

Interesantă mi se pare formula de consemnare a experiențelor atât de intense în paginile care, succedate, au dat jurnalul. Autoarea a încercat în mod vădit să fie ordonată și sistematică, organizând impresiile venite în jerbe și percepțiile dominate de inefabilul netransmisibil. Ea a trebuit să raționalizeze, cumva, și să decodifice șuvoiul de senzații nemaiîncercate, înțelegându-și dinăuntru sindromul Stendhal, observându-se în calitate de subiect copleșit de obiectul plural al realității înconjurătoare. De aceea Cristina Chevereșan s-a pregătit temeinic înaintea fiecărei descoperiri, anticipând-o prin lecturi tematice, prin consultări de ghiduri, pliante, site-uri de profil, bloguri de călătorii, albume… Ea a mers, pe cât se poate, informată la întâlnirea cu frumusețea ce urma să o copleșească, iar când experiența era în punctele consumării ei, într-un live al contemplației, cercetătoarea era totodată în… cercetare de sine, în studiul propriului eu la întâlnirea cu Serenissima. Jurnalul, în mai toate însemnările, urmează acest grafic. Descrierea celor văzute și ascultate e dublată de analiza celor înțelese și –chiar mai important – de auto-analiza subiectului cunoscător, în chiar directul experiențelor noi. În câteva rânduri, autoarea intercalează în seria consemnărilor în jurnal niște intermezzo-uri scrise ulterior, pe timp de pandemie. În acest fel, ea se vede și mai de la distanță; însă privirea autoscopică rămâne oricum o constantă a stagiului venețian.

Atrage, în carte, și naturalețea călătoarei, lipsită de ifosele celor care trec din capodoperă în capodoperă și nu au dispoziție să rețină și altceva. Cristina Chevereșan are neîndoielnic hyperkulturemia, dar nu uită să viziteze micile magazine, să savureze un cappuccino, să se încânte de niște cearșafuri întinse într-o zonă mai lăturalnică, să deguste specialitățile venețiene și italiene, să-și caute o anumită mască, să cumpere o pereche de pantofi… Cu aceste ocazii ea descoperă nu numai farmecul orașului, ci și pe acela al locuitorilor lui, mai greu perceptibil de hoardele de turiști de pe rutele clasice. Întâlnirile și discuțiile cu câte un negustor, un librar, un mic producător sunt tihnite și absolut minunate în firescul lor. Deși declară că nu vorbește prea bine italiana, ea s-a descurcat în toate aceste „mici” întâlniri, la fel de prețioase în fond ca și acelea „mari”. Venețienii îi respectă realmente pe profesori, iar o profesoară care trece pragul unui mic magazin nu trebuie să plece dezamăgită.

Fie că autoarea are o structură fericită, fie că nouă săptămâni la Veneția chiar nu i-au furnizat niciun episod neplăcut, cert e că nu găsim în jurnal vreo fisură de inconfort sau neplăcere. Iar dacă vor fi fost totuși câteva, Cristina Chevereșan le ține pentru ea însăși, evitând tonul plângăreț și victimizarea cu care ne-au obișnuit multe jurnale ale autorilor români. Nu numai că experiența ei se petrece într-o vară „indiană”, într-o toamnă „de aur”; dar întregul jurnal venețian este unul solar, strălucind de bucurie copilărească și încântări mature alături de frumoasa Serenissima.

Cartea, excelentă, își onorează și autoarea, și orașul greu, dacă nu imposibil, de uitat.