Uluitoarea lume a ciocnirii imperiilor otoman și austriac, de la primele semne ale iluminismului la perioada interbelică (mai cunoscută din romanele lui Ivo Andrić, 1892-1975, Cronică din Travnik, Viziri și consuli și E un pod pe Drina …) captivează și în povestirile acestuia printr-o panoramă care, oricât de realistă, păstrează ceva fantastic și exotic, cu personaje care vădesc empatia psihologului, cu motive și destine din istoria Balcanilor, mai ales a Bosniei și a Herțegovinei, cu detalii colorate care estompează sumbrele observații sceptice. Nici puținele legi otomane, călcate în picioare de cuvântul și dorințele despoților, nici schimbările aduse de monarhia habsburgică nu sunt văzute în alb-negru; influențele reciproce se strecoară în continuare și se împletesc dincolo de bine și rău. Echilibrul considerațiilor socio-politice vădesc, de altfel, experiența de diplomat.
Motivul podului care leagă și desparte cele două lumi reapare în povestiri (Podul de pe Žepa, Povestea clăcașului Siman): vizirul Iusuf, luat de turci în copilărie din Bosnia pentru lotul de ieniceri, plătește un vestit meșter italian să clădească un arc de piatră la vărsarea Žepei în Drina. Însă durabilul pod înălțat de arhitectul occidental, deși atât de frumos și util, nu s-a alipit peisajului: „Podul, alb, fără nume și semn, surprindea călătorii ca un gând straniu rătăcit printre stânci, în pustietate.“
Privirea autorului alege însă în povestiri nu istoria podului, ci lumea gălăgioasă care poposește la hanul din apropiere: doi călugări catolici, mergând cu jalbe spre Istanbul, un grec, călugăr și el, niște venețieni sosiți prin Sarajevo împreună cu o femeie tânără și frumoasă, un zapciu, negustori sârbi, arnăuți, salepgii, un arab care vindea leacuri și talismane, podoabe făcute din coral și inele în care grava, la cerere, inițialele; mulțime de cărăuși, geambași, samsari și țigani (Drumul lui Ali Gerzelez). Gălăgia dairelelor, tam burinelor, surlelor, a zarurilor azvârlite la ghiulbahar se amestecă printre saluturi în felurite limbi (între care și câte „un morocănos merhaba“ – cuvintele turcești fiind scrise așa cum circulă pe teritoriul Bosniei) acoperă vuietul încăierărilor, întrecerilor și jocurilor de noroc, printre cântece de lăutari. E simptomatic accentul pe jocul de table, simbol al întâmplării norocoase, și nu pe șah, joc al rațiunii.
Apar considerații metaforice despre multiculturalism: călugărul întrebat de Ali Gerzelez dacă se consideră păcat ca o creștină să se uite la un turc, răspunde că Dumnezeu, așa cum a făcut flori diferite, a lăsat și credințe diferite, iar „dacă El a rânduit astfel, atunci trebuie ca fiecare să i se închine după legea lui și să iubească și să se însoare în credința lui“. Intrebat de ce creștinele nu își acoperă fața, călugărul spune diplomatic că „astea sunt fleacuri muierești“; că ei, călugării „nu se însoară și de aia nu știu“.
Ramadanul e descris prin nopțile din albul de minarete Sarajevo, în care „mahalalele răsunau de muzică, de șezători și de șușoteala îndrăgostiților“, prin forfota din prăvăliile pline de fructe și cafenelele deschise până la ziuă, prin târgoveții petrecând la iftar, sau halvagiii frământând aluatul și zahărul… Printre fuioare de ceață, toate acestea pătrund în lumea colorată a poveștilor: „Orașele și târgurile Bosniei sunt pline de povești. … Ele fac parte din categoria acelor minciuni orientale despre care un proverb turcesc spune că sunt mai adevărate decât orice adevăr.“
Personajele ne par stranii și complexe: vizirul Ali Ğalal-al-Din Pașa, om învățat, dar crud, care își începe stăpânirea cu o pădure de țepe în care să fie trași nesupușii, devenind astfel pe loc urât bosniacilor (iar elefantul pe care vizirul și-l adusese drept distracție a avut parte de aceeași ură) era și un pasionat de poezie și caligrafie, colecționar de calemuri din trestie – „toate felurile de condeie din Imperiul Otoman, Persia și Egipt“. Cele opt sute de calemuri unice au fost distruse de însuși vizirul înainte de a se sinucide la primirea știrii că a fost mazilit, iar elefantul, simbol al puterii, a fost la rândul lui otrăvit de săteni (Povestea cu elefantul vizirului). În Povestea clăcașului Siman, un clăcaș bosniac, deși bucuros de venirea austriecilor, fiindcă nu mai trebuia să plătească bir de prune și grâne (cânta: „Trage pușca și răsună/ Aga bir nu mai adună“) devine răzvrătit și vagabond, neîmpăcat cu inflexibilitatea noilor legi, dar și copleșit de „înmulțirea hotelurilor, cântărețelor și a altor distracții bune de stors bani“. Un conte din vechea nobilime franceză, de Bonneval, plecat din armata franceză în serviciul vienez, ca să-l părăsească apoi și pe acesta pentru Veneția și Turcia, cunoscut ca zurbagiu, mână spartă, petrecăreț, aventurier și curtezan, trece la islam, ajungând pașă la Istanbul. „Fire filosofică și sceptică, această schimbare nu i-a picat greu“ (Bonval-pașa). Galeria cu asemenea portrete de la întretăierea lumilor e alcătuită aproape în totalitate de Povestirile din singurătate.
Linia occidentală provoacă neașteptate accente pro-feministe, ceea ce nu s-ar fi putut petrece în lumea orientală, preponderent masculină (Grevă la țesătoria de covoare, Sclava, Zuja). Chilimăresele care ajung la prima lor grevă reușesc să învingă prin cântec opresiunea poliției, cântând neîntrerupt orice fel de melodie (căci încă nu existau cântece de luptă), exasperând astfel paznicii și aducând toți localnicii în fața închisorii, să le asculte și să le susțină. Înțelegerea lui Andrić nu ocolește însă viața grea a tuturor oamenilor de rând, la fel defavorizați și în „lumea cea nouă, făcută din necazuri și surprize de neîn țeles“ (Surcele). Vădită fiind, indiferent de schimbările culturale, neliniștea, teama de noi corvezi, îngrijorarea: „grija pe care niciun fel de povești sau vorbe n-o pot alunga cu putere și definitiv“ (Taifas).
Fie că învață la medresele din Istanbul sau în bibliotecile din Paris și Viena, personajele lui Andrić, când nu eșuează și când nu se pierd în povești, au curiozități intelectuale, umblă neîncetat în drumeții care le deschid noi orizonturi, adună Imaginile lumii prin care au călătorit (Panorama). Unele corespondează cu personalități de vază, printre care și cu Voltaire. Altele sunt mereu preocupate de civilizarea locurilor, fie și după standarde orientale. De pildă,un Rizvanbegović din Solac, care în revoltele feudalilor bosniaci a ținut mereu partea sultanului, trăitor o vreme la Istanbul, a impus la Mostar construirea de moschei și palate, irigarea și cultivarea de orez, măslini, duzi, arbori de cafea (Ali-pașa). Iar Ibrahim efendi Skaro, povestitor cu har, care și-a clădit o altă realitate din povești, părea că vrea să apere astfel lumea de ceea ce se petrecea cu adevărat (Poveste).
Nu doar oameni, ci și ținuturi, orașe, glasuri, mirosuri, chiar și chipuri și întâmplări din vise populează aceste realități. Andrić știe să dozeze surpriza, nu mi s-a părut nicio clipă că pot fi deslușite clișee. Povestiri de citit și recitit mai ales astăzi, când temele european-orientale dau din nou, atât de mult, de gândit.