O carte despre Goma

Fostul meu coleg de la Școala de Literatură, Paul Goma, e un disident emblematic. Cu toate că intitulîndu-și corespunzător substanțialul volum ce i-l consacră, Mariana Sipoș a întîmpinat aspra cochetărie cu care acesta a respins termenul: „Noi n-am disidat de nimeni, noi am fost întotdeauna împotriva comunismului“. „Prefațat“ s-ar putea zice de Panait Istrati, care de asemenea s-a dezis în chip sonor de comunism, Goma a fost, într-un context cu mult mai dramatic, opozantul cel mai decis, mai expresiv al totalitarismului de tip sovietic pe care l-am avut. Destinul i s-a conformat plenar acestei ipostaze anevoie de contestat, pe care a slujit-o, cu un unic moment de derută, cel din 1968, cînd, impresionat de cuvîntarea lui Ceaușescu la invazia Cehoslovaciei de către Armata Roșie, a devenit membru al Partidului Comunist. Revenind rapid la postura adversă, cenzura i-a răpit dreptul de semnătură după doar doi ani. Protestul său vehement viza pe de-o parte pasivitatea terifiată a concetățenilor, pe de altă parte sumisiunea indignă a celor care au devenit complici ai puterii opresoare. În fapt de ce n-am putea avea în vedere și sprijinul pe care, fie și involuntar, cei din prima categorie l-au acordat autorităților samavolnice? Într-un interviu pe care Mariana Sipoș l-a realizat cu Mario Vargas Llosa, în 2005, acesta afirma tranșant: „Există de multe ori o complicitate tragică a victimelor înseși care, atunci cînd au putut să o facă, nu au fost capabili să reziste, să stopeze acest apetit teribil pentru putere și controlul absolut, și la un moment dat e prea tîrziu, controlul autoritar al societății e deja complet“. Cu puțină vreme înainte, Goma dăduse glas unei idei similare: „Dacă spunem mereu, cu bună dreptate, că Securitatea este criminală, se pierde din vedere contribuția noastră, chiar a victimelor“. Tocmai o atare energică tendință de-a trezi victimele din letargie a constituit caracteristica esențială a acțiunii lui Goma, nelipsită de acuzații dure împotriva unor confrați care, nefăcînd parte din lotul colaboraționiștilor, nu se așteptau la așa ceva. Această ruptură totală, inclusiv la un moment dat cu Monica Lovinescu și cu Virgil Ierunca, a avut ca efect o anume marginalizare a scriitorului, inclusiv în tabăra „pozitivă“. Dar să ne oprim la cîteva secvențe ale disidenței sale atît de particularizate. Ceea ce s-a numit „mișcarea Goma“ a luat naștere odată cu Charta 77 din Cehoslovacia, pe care acesta o salută entuziast, într-o scrisoare deschisă adresată lui Pavel Kohout: „Mă declar solidar cu acțiunea voastră. Situația voastră este și a mea; situația Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – și a României. Trăim, supraviețuim în același lagăr, în aceeași Biafra (capitală: Moscova). Voi, cehii și slovacii, ați avut un ‘68; polonezii, un ‘56, un ‘71 și un… mereu; germanii de Est au avut Berlinul și au un nume propriu Biermann; noi, Românii, nu avem asemenea repere“. Text difuzat la Europa liberă. Neobținînd nici o adeziune din parte prudentei noastre intelectualități, Goma expediază o altă scrisoare deschisă, de astădată lui Nicolae Ceaușescu, menționîndu-i provocator adresa: Palatul Regal: „Vă rog să mă credeți că atitudinea concetățenilor noștri m-a mîhnit profund: toți vecinii noștri se mișcă, își cer drepturile ce li se cuvin, pînă și rușii (care știm noi cine sunt ei…) strigă în gura mare că ei nu sunt liberi, că drepturile lor sunt călcate în picioare. Numai noi, românii, tăcem“. Urmînd vorbele memorabile: „V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inși nu se tem de Securitate: Domnia Voastră și cu mine“. După care redactează încă o scrisoare deschisă către participanții la Conferința de la Belgrad, semnată împreună cu soția și cu șase prieteni. Cu toate că transmisă și aceasta la Europa liberă, împreună cu invitația solidarizării la acțiunea în cauză, doar doi scriitori i se alătură: I. Negoițescu și Ion Vianu. Mărturisea Goma: „Venirea criticului și istoricului literar Ion Negoițescu mă surprinsese – în bine, desigur. În sfîrșit, un scriitor, unul dintre cei mai respectați, mai verticali, se decisese să se lipească de noi. Nu mai speram într-o asemenea minune“. Represaliile nu se lasă așteptate. Goma e arestat, i se cere să-și recunoască „vinovăția“, nu fără concursul unei substanțe extrem de toxice, aconitina, după cum vor stabili analizele medicale efectuate ulterior în Franța. Ca măsură de prevenție la limită, temerarul opozant redactează un testament publicat de asemenea în presa occidentală. Termenii documentului reverberează ei înșiși teroarea ce l-a generat: „Dacă voi muri în detenție (adică după momentul în care voi fi privat de libertate), ori voi suferi un accident – mortal sau nu, suferit de mine sau de un membru al familiei mele – să se știe că autorii sunt membri ai aparatului de represiune. Dacă voi fi acuzat de fapte de drept comun (huliganism, parazitism, trafic de valută, furt, atentat la pudoare etc. …), să se știe că sunt minciuni, drept care le declar de pe acum nule și neavenite. În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opțiunile literare, politice, etice – ale mele pînă azi, 21 martie 1976, să se știe că sunt minciuni“. Plecarea din țară a disidentului devine cu putință exclusiv grație unui Apel pentru eliberarea sa, semnat de peste 600 de nume între care Ionesco, Aragon, Sartre, Calder, Daix, Domenach, Pierre Emmanuel, precum și, dintre români, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Matei Călinescu, Andrei Șerban, D. Țepeneag. Conștiința cabrată a lui Goma e prezentă și în scrisoarea adresată „Tovarășului Ion Iliescu“, în 1994: „În Republica Comunistă Română condusă de Rusia prin ispravnicul ei, Iliescu, eu rămîn ce-am fost – dușman al vostru“. Așadar nicicînd nicio concesie. Mariana Sipoș are meritul de a păstra în investigațiile d-sale documentare o atitudine obiectivă, străină de flaterie, în spiritul lui Goma însuși care notează cu elogioasă iritare: „M-a istovit, m-a laminat, m-a stors de vlagă Mariana Sipoș. E teribilă, domnule! Ea interpelează, nu conversează, nu întreabă, ci acuză interogativ“.