Non-poezia cu ifose
Continuăm istoria fără sfârșit a falsei poezii care inundă spațiul literar românesc cu o filă ce poartă semnătura – Elena Daniela Rujoiu-Sgondea. Cartea a văzut lumina tiparului mai demult, prin eforturile conjugate ale editurilor Dacia XXI din Cluj & Brumar din Timișoara și, evident, n-a avut niciun ecou în planul receptării critice. E ca și când n-ar fi apărut. Singura consecință incontestabilă a acestei tipărituri este că, astfel, s-a consumat ceva lemn, transformat în celuloză și hârtie, din pădurile patriei. Dar poate, nu: hârtia e de calitate și e posibil să fi fost importată. Non-poezia pe care o ilustrează culegerea intitulată Memoria pietrei/ La memoria della pietra (să nu omitem să precizăm că avem de-a face cu un volum bilingv) este cea cu ifose, care abundă de abstracțiuni obscurizante și de prețiozități ce încearcă să simuleze rostirea înaltă și profundă, când, în realitate, nu sunt decât expresia unui mare nimic. Oferim aici o mostră, poemul cu titlul Mitopoemul petroglifei: Cândva am fost piatra instabilă Care după ce a ieșit din mare A zvâcnit vertical Cu oasele mele legate Ca literele în mătasea vorbirii. Ritmând simetria Piramidalei gnoze. Zidindu-și singură Natura Soră cu timpul. Geamănă plasmei și cărnii Cândva am fost, deci voi mai fi În ordinea nevăzutului sens În sămânța care ne uită Sub aureola sărutului. Catapeteasmă – Aura mea fisurată.
Non-poetul și non-criticul său
Se întâmplă nu o dată să ne îndoim de eficacitatea oricărui act didactic în materie de literatură. Nu suntem naivi și nu credem că toți cei care au absolvit măcar liceul se pricep la literatură, doar pentru că au promovat la examenul de bacalaureat o probă de limbă și literatură română. Deși, în paranteză, în alte țări (cele pe care ne place să le numim avansate), proba de limbă și literatură, la examenul de bacalaureat, este deosebit de complexă și nu poate fi promovată fără o bună cunoaștere a întregii istorii a literaturii respective, chiar și a scriitorilor și fenomenelor minore din secole trecute. Nici nu ne așteptăm ca – numai pentru faptul că se studiază în școală Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Mircea Cărtărescu –, toți cei care versifică să fie la curent, dacă nu cu limbajul poeziei de azi, barem cu cel din ultimele 5-6 decenii. Când suntem, însă, asaltați, în 2021, de producții contemporane cu Alecsandri, e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva e ceva în neregulă cu școala noastră cea de toate zilele… Cu atât mai mult, cu cât, în loc să fie sancționate ca neavând nicio legătură cu literatura, asemenea producții sunt întâmpinate, de către pretinși critici, cu… cuvinte amabile, menite a sădi nejustificate speranțe în sufletul bieților autori. Exemplificăm cu pseudopoezia Mariei Niculescu. Am selectat, absolut aleatoriu (căci întregul volum e la fel), două strofe din textul XLIV, cuprins în volumul intitulat Prințul Sonet, apărut la Editura RawexComs, București, 2020: E dimineață iar, e iară soare, E liniște și pace, -n jos, Pământul, Trezindu-se, confirmă legământul Ce l-a făcut, din vremi, cu Marea mare. E liniște și pace, -adie vântul În lumea vie, plină de culoare, Te-ntinde-n moliciunea primitoare A unui pat de frunze – ce-ncântare! Ș. a. m. d. Încântat, probabil, de moliciunea primitoare, iată cum salută Florentin Popescu aceste fleacuri făcute să sune din coadă: „Oricum am privi lucrurile și din orice unghi le-am judeca, un lucru e cert: volumul pe care îl avem în față este o dovadă sigură a unei maturități poetice la care poeta [sic!] Maria Niculescu trebuia să ajungă după numeroasele sale cărți tipărite anterior și după recunoașterea talentului său prin zeci de concursuri poetice câștigate și prin tot atâtea trofee care i-au recompensat vocația.“ Nici nu știm ce e mai regretabil: versificația naivă și fără har a Mariei Niculescu, sau pseudocritica însoțitoare a lui Florentin Popescu. Probabil, și una, și alta.