Se poate spune că Nicolae Cea – ușescu a fost inițial mai abil în a-și atrage intelectualitatea decât pre ședinții României de după 1989? În 1968, fiind împotriva invadării Ce ho slovaciei, a devenit destul de popular. Au existat și foști deținuți politici care au intrat în partid atunci… Dvs. n-ați fost membru de partid înainte de 1989. Ați intuit adevărata natură a liderului? La întâlnirile lui Ceaușescu cu scriitorii, ați observat un lider abil sau dimpotrivă un personaj căruia numai puterea îi dădea alonjă politică? I
Permite-mi, dragă Daniel, ca înainte de a vorbi despre Ceaușescu, să mă refer la Revoluție. Pe larg, am scris în Viață și cărți despre evenimentele din Decembrie 1989 și nu vreau să mă repet. Dar despre starea noastră sufletească, spre deosebire de aceea materială, s-a vorbit atât de puțin, încât nu pot să n-o menționez pe scurt. În ultimii ani înainte de 1989, sentimentul celor mai mulți dintre noi era unul de exasperare. Regimurile comuniste din țările vecine cădeau unul după altul ca piesele jocului de domino, singurul care părea de neclintit era regimul ceaușist. Ne întrebam de ce. Țin minte că ne-am pus întrebarea, de mai multe ori, într-o anumită ocazie aniversară, în care ne reuneam câțiva prieteni în casa lui Mihai Zamfir. De-a lungul câtorva ani din a doua jumătate a deceniului 9, la fiecare întâlnire constatam că într-o nouă țară din lagărul comunist, cum îl numeam, regimul se prăbușise, totul culminând cu dărâmarea Zidului Berlinului și dispariția RDG. Când a sosit și la noi ziua cea mare, la puțin timp după ce Congresul XIV al PCR păruse să consfințească excepția românească la trendul istoric, am fost luați prin surprindere. O fi ținând și asta de specificul național, mai știi? Așa cum ne ia prin surprindere, în fiecare an, schimbarea anotimpurilor, ne-a luat și Revoluția. Și dacă tot am folosit cuvântul, e cazul să spun că eu cred și am fost convins din primul moment că în Decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu și regimul comunist din România au fost înlăturați de o Revoluție populară. E adevărat că preluarea puterii, ulterioară acestui prim moment, seamănă a lovitură de stat, cu fosta Securitate, de conivență cu vechi cadre ale PCR, la butoane. Ceea ce nu înseamnă că Revoluția a fost „furată“. Cel mult, a fost încetinit mersul reformelor pe care Revoluția le-a declanșat. Ar fi incorect să afirmăm că România anului 2020 nu e o țară democratică și europeană. Cu toate neajunsurile. Ceaușescu a fost, cu siguranță, un preșe dinte abil. Ca orice animal politic. Doar că nu e vorba de aceeași abilitate despre care vorbim în cazul președinților postde cem – briști. Abilitatea unui lider se raportează, pe de o parte, la sistemul de guvernare, iar pe de alta, la propriul popor. Ceaușescu nu avea probleme cu sistemul politic, care-l slujea necondiționat. Cel puțin de la o anumită dată încoace. I-au trebuit puțini ani ca să controleze sistemul. Sunt anii în care i-a scos din joc pe majoritatea oamenilor lui Dej, a făcut o serie de concesii sociale și economice, a liberalizat într-o oarecare măsura arta și cultura, prin îmblânzirea cenzurii, și a atras de partea lui numeroși intelectuali. Nu trebuie uitată îndepărtarea de sovietici (ruptura radicală i se datorează lui Dej și ea s-a produs ireversibil în 1964), ceea ce i-a permis o politică externă independentă, care a culminat în 1968, când a întors în favoarea lui refuzul lui Brejnev ca România să participe la invadarea Cehoslovaciei alături de trupele Pactului de la Varșovia: a reușit să convingă o lume întreagă că el este cel care s-a opus intervenției. Adevărata față a politicii lui externe se va putea constata un deceniu mai târziu, când îi va oferi regimului comunist polonez sprijin militar, în cadrul aceluiași Pact, pentru combaterea Solidarnošći. Cu timpul, Ceaușescu va avea tot mai puțin nevoie de abilitate în raport cu sistemul, croit deja după talia lui. Nici în ce privește poporul, Ceaușescu n-a avut de ce să dea, după 1968-1971, dovezi de abilitate. A instaurat, pur și simplu, un regim autoritar. În anii din urmă ai regimului, scriitorii care au continuat să-i acorde încredere au fost puțini și rareori dintre cei valoroși. Au apărut, în schimb, disidenții și transfugii. A avut loc în 1977 marea grevă a minerilor. Ceaușescu n-a avut nevoie de cine știe ce abilitate ca să pună capăt unor tot mai frecvente mișcări de rezistență. În loc să le solicite cinic celor care sufereau de frig în case și în instituții, urmare a plății, fără sens economic, a datoriei externe, „să pună o haină în plus pe ei“, ar fi putut să se împrumute în continuare pentru ca tot omul să-și poată cumpăra o haină în plus. Asta ar fi însemnat abilitate politică, nu să-i înfrunte pe americani și să piardă clauza națiunii celei mai favorizate. Dorința de a arăta cu orice preț lumii că este un lider independent l-a costat în cele din urmă puterea și viața. Introducerea cartelei pentru anumite produse alimentare, ceea ce nu se mai întâmplase de la începutul anilor 1950, a fost altă măsură care denotă că abilul președinte din primii ani pierduse orice contact cu realitatea și nu mai era capabil decât de măsuri opresive. Poți compara singur deosebirea dintre abilitățile necesare unui lider democratic și cele ale unui autocratic. Cel din urmă e obligat să respecte sistemul, fie și a contre coeur. Ca și poporul care-l votează din patru în patru ani. Desigur, și pentru asta îi e necesară o anumită abilitate politică. Doar că ea nu poate transgresa limitele democrației.