Cercetând arhiva corespondenței lui Mircea Eliade, păstrată la biblioteca Universității din Chicago, am dat peste un număr de scrisori anonime sau pseudonime trimise de invidioși și denigratori. Pe două dintre acestea, legate de simpatiile politice din tinerețe ale savantului, le-am publicat în anul 2013.1 Prima era semnată Iosif Abramovici, iar cea de-a doua Mayka O. Glynda. În anul următor, în cursul unor cercetări la Paris, am avut prilejul de a lărgi puțin informațiile legate de aceste misive. Un profesor universitar, absolvent al Facultății de Limbi Romanice din București, mi-a comunicat că exista într-adevăr, la sfârșitul anilor ’60, un student la secția spaniolă pe nume Iosif Abramovici. Totuși, faptul că numele e necunoscut, nu doar în hispanistică, ci și în orice alte surse disponibile, mă face să păstrez informația sub beneficiu de inventar. Identitatea lui Mayka O. Glynda rămâne deocamdată în aceeași suspensie ocultă. Am putut însă recupera principala sursă de referință a scrisorii, care aduce puțină lumină asupra hrubei în care a fost concepută. Înainte de toate, trebuie să redau din nou conținutul ei, transcris întocmai, cu tot excesul de accente ascuțite: „Dimanche le 13 Juin 1954, Bélgique «D’âme á âme, d’ésprit á ésprit» Je chérche un «Fils» á la concéption du Parfait Bouddha, que de tout temps, j’ai connu et aimé… Seriez-vous, Mircea Eliadé, celui qui doit le devenir… Dois-je en chercher un autre… Dépuis l’an 1941 environ, votre âme pélérine me rende visite, ainsi que bien d’autres de votre «nombre-group». A plus tard Mircea Eliadé, á plus tard, Mayka O. Glynda“ Deși în acea perioadă scria din ce în ce mai rar în jurnal, Eliade a considerat întâmplarea suficient de curioasă pentru a o consemna: „În primăvara aceasta, un ziarist-poet belgian a venit în rue Duhesme să-mi ia un interviu pentru „Le Soir“ din Bruxelles. Interviul a apărut, cred, pe la 15-20 mai și începea cam așa: «A Montmartre, sur la butte, vit depuis quelques années M.E., etc.» Ieri am primit aici, la Casa Gabriella, o scrisoare din Belgia astfel adresată: «A Monsieur M.E. Ecrivain Roumain, á Montmartre, sur la butte, Paris». Pe plic se mai afla un P.S.: «M. le facteur est prié de bien vouloir chercher et lui en tiendrai compte. Merci!» Iată cuprinsul: […]“ Pe fila albă alăturată, și-a notat, foarte probabil la o dată ulterioară: „Evident: Maica Oglinda – dar cine era? De ce totul a început ‘prin 1941’?“2 E interesant că – în acel moment, cel puțin – Eliade nu vedea ceea ce nouă ne apare azi evident. Formula „nombre-group“ trimite la Mișcarea legionară, iar anul 1941 la așa-zisa „rebeliune“, soldată cu exilul multora dintre membrii și simpatizanții organizației. Restul răvașului conține o scremută ironizare a preocupărilor sale pentru istoria religiilor, India, esoterism, spiritualitate… În lipsa interviului, nu se poate totuși înțelege la ce anume se face trimitere. Cât despre pseudonim, el are mai multe niveluri de sens. În primul rând e un nume de vrăjitoare dintr-o etnie originară din India. În al doilea rând, intenționează să-i apară lui Eliade ca o oglindă magică în care să-și poată privi adevărata față. Aceste sensuri sunt mai bine luminate după lectura interviului, care dezvăluie și un al treilea nivel de semnificație. * ziarul „Le Soir“ din Bruxelles e un cotidian generalist, de tradiție liberală, situându-se – după cum ne spun cunoscătorii istoriei presei – la centrul eșichierului politic. Era unul dintre cele mai citite periodice de limbă franceză din Belgia. Interviul face parte dintr-o serie, „Paris aux reflets du monde“, dedicată unor scriitori din diverse colțuri ale lumii care s-au stabilit în capitala Franței. Autorul ei, jurnalistul și scriitorul Adrien Jans (1905-1973), va deveni membru al Academiei Regale a Belgiei și președinte al Asociației scriitorilor belgieni. Au apărut cinci episoade, din mai până în iulie, în numărul de sâmbătă, la pagina intitulată „La vie littéraire“.3 Fiecare episod grupează câte doi scriitori. Cel dintâi, „Visages de Palestine et d’Égypte“, face cunoscute vocile lui Andrée Chédid (1920-2011) și Elian J. Finbert (1899-1977). Urmează „Visages de Roumanie et de Grèce“, cu Mircea Eliade și Nicos Andréou. Cel de-al treilea episod, intitulat „D’Angkor à Hanoi“, e consacrat lui Makhali Phâl (Nelly-Pierrette Guesde, 1908-1965) și Pham Van Ky (1910-1992). Următorul, fără titlu, prezintă doi scriitori de culoare originari de pe continentul american, Richard Wright (1908- 1960) și René Maran (1887-1960). E continuat de episodul final, care se intitulează „Le deux Ameriques“ și înregistrează mărturiile lui Renée Lang (1902-2003) și Ventura García-Calderón (1886-1959). Așadar, seria urmează o logică geopolitică, mai coerentă de-a lungul primelor trei episoade (Orientul apropiat, Balcanii, Indochina) și mai haotică în ultimele două (America). În aceste episoade finale, ce nu mai păstrează nici numerotarea, sunt alăturați un afro-american, un francoguyanez, o evreică elvețiană emigrată în Statele Unite și un peruan (prezentat ca „Un grand Latin“). Alegerea protagoniștilor se face sub auspiciile literaturii. Cu o excepție, toți cei intervievați sunt scriitori. Dar și excepția, Renée Lang, specialistă în literatura comparată, rămâne tot în spațiul literar. Eliade este atât scriitor cât și savant umanist. E interesant însă că interviul insistă cu predilecție asupra acestei din urmă calități. Publicase până atunci cinci cărți savante, dintre care jurnalistul o amintește pe ultima, Images et symboles (1952). Următoarea carte, Le Yoga. Immortalité et liberté, va apărea în noiembrie 1954. Eliade o încheiase și o predase editorului Payot la 20 aprilie, deci aproximativ în perioada când l-a vizitat Adrien Jans. Citind interviul, trebuie ținut cont de faptul că nu este unul înregistrat și, cu atât mai puțin, verificat și aprobat de Eliade. În realitate, e un reportaj-interviu, conținând o parte din însemnările, probabil stenografice, ale jurnalistului, așa cum era pe atunci marea majoritate a interviurilor. Aceasta explică impreciziile și chiar unele enormități. Jans afirmă că Eliade ar fi fost profesor de franceză. Este, în mod evident, o neînțelegere. (Dacă nu cumva acesta îi povestise despre scurtul episod de la Institutul de Telegrafie din Calcutta.) De asemenea, că limba sa maternă ar fi franceza. Aceste două lucruri, împreună cu subliniata francofonie a culturii române, sunt de fapt liantul cel mai puternic cu tema seriei de interviuri. Cu atât mai mult cu cât întrebările vădesc un interes mai mare pentru influența Indiei – nu a Franței – asupra savantului român. În realitate, Eliade a fost mai francofil în India decât în România, unde era înconjurat de compatrioți francofili. Scurtă și imprecis înregistrată, convorbirea conține totuși mai multe lucruri importante pentru chestiuni particulare, a căror valoare e amplificată de faptul că aparține unei perioade foarte sărace în interviuri.4 Aceste lucruri vor putea fi valorificate corect și deplin abia atunci când se va realiza corpusul interviurilor lui Eliade, care va permite atât coroborarea mărturiilor lui cât și citirea lor în perspectivă diacronică. * putem acum vedea că gelosul compatriot al savantului român se pune pe scris la aproape o lună de la publicarea reportajului lui Jans și după ce apăruse încă un episod al seriei. Primele trei episoade au ieșit la intervale de una, respectiv două săptămâni. Răvașul e datat la două săptămâni după cel de-al treilea episod, chiar în ziua următoare, duminică. Se poate presupune, deci, că autorul lui așteptase continuarea. Dar, așa cum am văzut, ultimele două episoade au apărut cu întârziere, la intervale neregulate. Desigur, nu trebuie pierdută din vedere semnificația ocultă a cifrei 13. Titlul episodului, „Visages…“, explică alegerea oglinzii ca parte a pseudonimului. Răvașul intenționa să evoce o față diferită a savantului, pe care detractorul suspecta că acesta ar încerca s-o ascundă. El îi amintește de legionari și insinuează că s-ar da drept un „Buddha desăvârșit“. Implicația – des repetată ulterior – este că Eliade și-ar ascunde vechile simpatii mistico-politice sub cercetarea academică și ecumenică a misticismului religios. Jans scrisese că Eliade e un „pèlerin des sources“, iar epistolerul anonim se prezintă ca unul dintre aceste izvoare sacre pe care sufletul lui le-ar vizita. Se înțelege că Maica Oglinda ar fi însuși Dumnezeu, Ființa Supremă (una ocultistă, sincretistă – creștino-buddhistă – și feminină, o Mare Mamă precum cele din India), care-și caută Fiul cel din vecie iubit. Se strecoară astfel, în mod abil, aluzia unei posibile aspirații mesianice a savantului român, care în acel context de insinuări, trebuia să fie nu doar mistică, ci și politicoideologică. În finalul scrisorii, delatorul – deocamdată în etapa amenințării mascate – îi dă întâlnire pe mai târziu. Așa, ca să se neliniștească puțin despre ce îl așteaptă în această privință. După cum știm azi, promisiunea a fost îndeplinită, cu mare exces de imaginație, de către el sau alții. Nu e deloc surprinzător faptul că acel care insinuează presupuse ascunderi și mascări ale lui Eliade o face el însuși din spatele unei măști, cu mijlocul abject al scrisorii anonime. Avem o întreagă istorie de homunculi pitulați prin văgăuni, care se opintesc să dărâme titani. O istorie de viermi tragici rozând în beznă măruntaiele celor ai căror ochi pot îmbrățișa întreaga fire. E și istoria traversată de Eliade, cea a unei lumi colcăind de politruci și culturnici ridicați prin politică, fericiți doar atunci când pot reduce universul la nivelul lor. Din tot ceea ce era, din tot ceea ce făcuse, din tot ceea ce putea fi și face, ei au vrut să vadă numai un lucru. Un scurt episod politic, și acela distorsionat și fals interpretat. Pentru ei, Eliade era un singur moment din trecutul lui și trebuia să rămână pe vecie acolo pentru a le putea fi accesibil, pentru a se putea trage de brăcinar cu el, pentru a anula tot ceea ce, de fapt, reprezenta în cultură și știință. Motivul acestei neostoite pizme nu era vreo aplicare retroactivă a unei presupus cuvenite pedepse de la care Eliade s-ar fi sustras. Ci faptul că, în ciuda unei neinspirate angajări politice de tinerețe, el aparținea unui spațiu existențial și spiritual calitativ diferit de cel în care își târau existența invidioșii detractori. De aceea încercau cu obstinație să-l definească exclusiv prin acel moment, singurul loc din viața lui Eliade în care i se puteau simți egali, dacă nu chiar superiori moralmente. Era, de fapt, singura ipostază a existenței lui cu adevărat accesibilă înțelegerii lor. Istoria literară îl va identifica într-o zi pe cel dosit în spatele strâmbei oglinzi și, așa, ca un parazit intestinal înghițit întâmplător de Eliade, își va dobândi râvnita nemurire. O dâră de bale într-o notă de subsol a biografiei unuia dintre cei mai mari români.
1 Postlegomena la felix culpa, vol. II, culegere de texte de L. Bordaș, ediție îngrijită de M. Gligor și L. Bordaș, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, pp. 538-539. Scrisorile se păstrează în Mircea Eliade Papers 71.1 și, respectiv, 91.2. 2 M. Eliade, Jurnal, Mircea Eliade Papers 15.4, f. 937 (22 iunie 1954, Ascona). 3 Le soir (Bruxelles), 68, nr. 127, 8 mai 1954, p. 7; nr. 134, 15 mai 1954, p. 7; nr. 148, 29 mai 1954, p. 7; nr. 169, 19 juin 1954, p. 7; nr. 197, 17 juillet 1954, p. 7. 4 Conform cercetărilor de până acum, ultimul interviu în limba franceză a fost publicat în decembrie 1949, iar următorul va apărea în noiembrie 1957. În presa românească din exil au apărut două interviuri în anul 1950 și un răspuns la o anchetă în 1951, după care nu va mai fi publicat nimic pentru foarte mult timp.
Mircea Eliade, românul
În Montmartre, pe o costișă a colinei, Mircea Eliade se consacră studiilor sale asupra religiilor, își scrie romanele și își amintește de România în care s-a născut.
– M-am născut la București, în 1907, dar aveam abia douăzeci de ani când mi-am părăsit țara pentru o lungă ședere în India. Am făcut o teză de doctorat asupra yogăi și a misticii indiene, care a fost publicată în 1936. Eliade este un mare călător pe cuprinsuri și prin lumea spiritului. A trăit la Londra, în Portugalia, a fost profesor de franceză și consilier cultural. Este, mai presus de toate, un pelerin la sorginți. Limba sa maternă nu este româna, ci franceza.
– După cum știți, cultura franceză e foarte dezvoltată în țara mea…
– … care avea și comunități de expresie franceză?
– Într-adevăr. Vă referiți la acele sate întemeiate de alsacieni sub domnia Mariei Tereza.
– Dacă această cultură v-a marcat, se pare că aceea a Indiei nu a lăsat o amprentă mai puțin profundă asupra spiritului dvs.
– Am trăit printre indieni. Nu m-am mulțumit să stau închis printre textele pe care le studiam. Aceasta mi-a îngăduit să-mi scriu nuvelele și romanul Maitreyi (La nuit bengali). Dar șederea în Extremul Orient a avut pentru mine o semnificație cu mult mai importantă. Tocmai prin studierea yogăi am regăsit creștinismul. Eu sunt ortodox. Am înțeles India prin experiența ei religioasă, în care semnele depășesc gesturile. Există corespondențe care n-au fost luate îndeajuns în considerare. Prea adesea se văd, în anumite obiceiuri ale acestei uriașe țări, simple gesturi tradiționale marcate de un caracter primitiv pe care noi l-am fi depășit și care par lipsite de sens. Trebuie să mergem la semnificația acestora pentru a putea recunoaște, de la ei până la noi și peste tot de-a lungul lumii, aceeași aspirație, traducându-se prin simboluri care se înrudesc. Aș vrea, continuându-mi studiile, să definesc ce sunt imaginile și simbolurile înaintea valorizării lor poetice, să arăt tendința instinctivă pe care o reprezintă și într-o singură direcție, spre lumină.
– Ați consacrat acestui subiect un studiu capital sub titlul Images et symboles. Când vorbiți despre India, întrevăd Nirvana; nu este aceasta imaginea aneantizării totale, care contrazice teza dumneavoastră a simbolurilor țintind spre plenitudine și împlinire?
– Se spune că India nu e interesată de libertate, ci numai de eliberare prin această Nirvana la care vă referiți. De acord, dar nu se percepe realitatea fundamentală care e, de la bun început, dorința de libertate și de nemurire ce animă sufletul Indiei. Dacă nu recunoaștem aceasta, dialogul devine imposibil. Despuierea și moartea reprezintă, în India, etape succesive către zorii salvării. Nu este tocmai ceea ce regăsim la misticii occidentali?
– Vă gândiți să soluționați aceste probleme într-un tratat, al cărui proiect l-ați putea avea după importantele eseuri pe care le-ați publicat asupra simbolismelor și yogăi?
– Nu cred că e util să formulăm o teorie generală. Eu vreau doar să arăt anumite lucruri, fundamentate pe temelii solide, și să pun niște materiale pure la dispoziția celor care ar dori să ducă mai departe munca mea.
– De cultură franceză, aceste cărți exigente dar nu mai puțin captivante le scrieți direct în limba franceză?
– Eseurile, da. Nu și nuvelele și romanele.
– Care sunt operele literare care vă sunt cele mai dragi?
– Dante, desigur. Dar și Camões, pe care am învățat să-l cunosc în timpul șederii mele în Portugalia.
Adrien Jans (traducere din franceză de Liviu Bordaș)