Două volume de amintiri apărute recent în traducere vădesc implicarea unora dintre cei mai mari scriitori contemporani în problemele Europei, fără ca prin considerațiile lor politice să coboare stacheta stilistică. După moartea lui José Saramago (în 2010) a fost descoperit un fișier uitat în computerul său, cu însemnări succinte (de genul: „16 iulie. Treizeci de răniți în timpul expulzării unei tabere de beduini din Betleem de către armata israeliană“.), dar și comentarii ample pe teme literare sau filozofice, scrisori de la admiratori, răspunsuri la interviuri și texte pentru blogul scriitorului, pe care îl urmăreau milioane. Fișierul, datat 1998, anul în care Saramago a primit Premiul Nobel, se numea Caietul 6 din Lanzarote (după alte asemenea „caiete“ de amintiri scrise în Lanzarote, insula din Canare unde autorul și-a petrecut ultimul sfert de viață) și a fost publicat postum. Textele salvate vădesc, pe lângă bine cunoscuta pasiune a marelui lusitan pentru alegorii și utopii, o foarte vie implicare în viața „cetății europene“. Lupta pentru demnitate a eroilor săi, oameni obișnuiți și îndeobște săraci, se contopește cu eforturile întregii Portugalii de a birui silniciile vremii, economice, politice, globalizante. Începuseră – deși încă în ritm acceptabil – migrațiile din Orient și Africa, iar Saramago, pomenindu-l pe Montesquieu, constată că în continuare occidentalii nu înțeleg „cum a putut cineva să fi fost «persan“: „Să fii «persan» înseamnă să fii străinul, să fii cel diferit, înseamnă, într-un cuvânt, să fii altul. Simpla existență a «persanului» a fost de ajuns pentru a deranja, a încurca, a dezorganiza, a tulbura mecanica instituțiilor, «persanul» poate merge chiar până la limita inadmisibilă de a zgândări ceea ce toate guvernele din lume doresc să păstreze intact: suve rana liniște a puterii.“ În mod declarat de stânga, Saramago e alături de palestinieni și de migranții africani: „Are loc în acest moment ceea ce va fi probabil una dintre cele mai mari migrații din istoria ome nirii. Valuri neîntrerupte de africani, fără muncă și fără speranță de a munci în țara lor, s-au pus în mișcare spre nord, spre Europa bogățiilor și a bunăstării, traversează Mediterana în ambarcațiuni fragile, lăsând în urma lor o dâră de înecați – mai mulți morți, mereu mai mulți morți – și, dacă izbutesc să pună piciorul pe uscat și să scape de diversele poliții care îi vânează și i-ar duce înapoi de cealaltă parte a mării, se vor supune, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, unor condiții de existență extrem de nedemne, lipsiți de protecție de orice fel, insultați de toată lumea, abia supraviețuind“. Soluția nu poate fi, conchide Saramago, alta decât „să creăm în Africa condiții de viață care merită să fie numite omenești. Europa va trebui să înapoieze Africii ce i-a furat în patru sute de ani de exploa tare nemiloasă. Cum ? Să hotărască societatea europeană dacă i-a mai rămas vreo urmă de simţ etic“. Conștient că idealismul exaltat nu poate fi mereu înțeles, Saramago are grijă să pună în prim plan admirația sa pentru Don Quijote (a cărui dorință de a fi „altcineva“ o compară cu heteronimii lui Pessoa), notând, aproape premonitoriu : „Victimă a unei nebunii pur și simplu omenești sau agent al unei voințe supraomenești de schimbare, Quijote caută să recreeze lumea, s-o facă să renască și moare când înțe lege că nu a fost de ajuns să se schimbe el ca să se schimbe lumea.“ Dar, iată scrisoarea imaginară, pe care Saramago își închipuie că premierul de atunci al Portugaliei, Guterres, ar fi putut să o trimită omologului său Tony Blair. Nu putem decât să surâdem citind-o acum, după Brexit: „António Guterres îi spune (îi recomandă, îi cere, îl sfătuiește, îl imploră, îl roagă, pentru numele lui Dumnezeu) că «trebuie corectate aberațiile supercentralizatoare ale Bruxelles-ului și respectate structurile constituționale și administrative naționale». Dacă, după ce ne-am stors cât trebuie circum – voluțiunile creierului, reușim să ne închipuim o asemenea îndrăzneală, nu ne-ar fi prea greu să ghicim reacțiile rezi dentului din Downing Street nr. 10 la cutezătoarea misivă a premierului lusitan. Să ne mulțumim, totuși, cu una singură : domnul Blair tocmai a citit scrisoarea, o aruncă pe masă și răbufnește către secretarul lui : «Cel mai vechi aliat al nostru e dus cu pluta».“ Poate cu Pluta de piatră, cartea în care Saramago își imagina Peninsula Iberică desprinzându-se de continent și pornind în largul oceanului. Din fericire, o ficțiune. *
Amintirile lui Ismail Kadare, autor la rândul său multiplu premiat (chiar dacă nu și cu Premiul Nobel, dar după episodul Handke e probabil că juriul nu și-a mai dorit „apropieri“ balcanice) au aceeași structură complexă. Proze scurte, reflecții biografice, literare, filozofice, descrieri de personalități sau însemnări sobre, chiar aride, care „stau la rând, una după alta, fără să știe dacă vor depăși uscăciunea în care au încremenit sau vor fi scuturate vreodată de praf și transformate în literatură. Ca de zeci de ori până acum, le treci cu privirea pe rând, pentru a observa orice semn, oricât de palid, al dorinței secrete. Uneori îl zărești, alteori nu. E ceva de femeie nehotărâtă, misterios de nesigură, în însemnările acelea“. Ca și în celelalte cărți ale lui Kadare, în Dimineți la Café Rostand nu lipsește pendularea orient-occident, orientul fiind însă mai degrabă întunecat datorită umbrei istorice otomane asupra Albaniei, iar occidentul, luminat (fiind legat de partea preponderent europeană a Albaniei: “originea iliră [..] alianțele și încuscririle cu prinții Europei și dregătorii Veneției“ etc. ). Tot orientului îi e asociat comunismul: „Secolul XX avea să fie dominat de alianța nedeclarată a nomadismului cu comunismul. La baza ei era o deficiență, otomaniștii nu aveau un popor, ci o religie. Comuniștii nu aveau patrie, ci ideologie.“
Între Parisul unde scriitorul a fost aclamat, publicat, unde a ales să trăiască până în 2011 și între Tirana (sau chiar Moscova, unde acesta a studiat, în tinerețe, la Institutul Maxim Gorki), amintirile alcătuiesc un mozaic al zilelor, desenul și culorile fiind mai ales albaneze: despre soarta unui poet boem și aproape necunoscut (Un aprilie pentru Fredi), despre Domnițele literaturii albaneze, despre Albania se topește ș.a. Personajul principal este însăși limba albaneză, pe care autorul o evocă în pagini greu de uitat, prilejuindu-i strălucitului traducător Marius Dobrescu echivalări deopotrivă delicate și îndrăznețe: „Deși este considerată de obicei drept o limbă bărbătească [..] limba albaneză are foarte dezvoltat mecanismul diminutivelor. [..] Nu-mi păși prea sfioșel. sau [..] Când vei veni pe/nserățică. Nu e ușor să descoperi impulsul interior care determină o limbă să adopte diminutivul. Naim Frashëri îi spunea Albaniei Albanică, unde mângâierea, dorul și melancolia se împleteau clar, la fel ca în cazul cuvântului mămică. Numai că acest morfem se lipește greu sau deloc în alte cazuri, Italică, Olandică sau Rusică! Un exemplu șocant atunci când stilema tinde spre neadecvare este în versul: Printre ei al meu stăpân/ era țeapăn și mortuț“. Nu știu câte premii literare l-au recompensat în România pe traducătorul Marius Dobrescu pentru opera sa de decenii, dar după părerea mea ele ar trebui să fie numeroase. Reamintite în cafeneaua Rostand, zilele trăite de Kadare vin „bune și rele“, oricum într-o înșiruire mai degajată decât întâmplările aspre, chiar crunte din romanele istorice simbolice ale scriitorului. Pot fi detectate chiar urme de umor: „Albania e și ea occident. Ah. Numai asta n-am mai auzit-o. Albania, occident? Și istoria, care se tot repetă.“