Întocmind antologia Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea, Mircea Anghelescu a avut în intenție să panorameze determinările şi condiţionările istorice care au modelat călătoriile în ținuturile românești și în străinătate de-a lungul veacului respectiv. Totodată, îngrijitorul ediției i-a lăsat să se prezinte singuri pe călătorii care au inițiat pe cont propriu, au efectuat şi au descris așa cum s-au priceput ei mai bine contactul cu o lume puţin sau deloc cunoscută lor. Astfel, prin această antologie, reputatul nostru istoric literar a continuat şi a întregit demersul început odată cu volumul Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, în 2015. Călătorii aflați în cuprinsul cărții cu impresiile lor au fost diferiți în privința ocupației, a nivelului de pricepere a ceea ce au văzut și a experienţei scrisului, dar le-aș rezuma intențiile citând ceea ce spune G. Bariț: „Eu niciodată nu am scris ceva pentru cei carii ştiu şi cunosc toate, ci numai pentru aceia carii au trebuinţă de a se informa şi a-şi lăţi cunoştinţele de lume fără ca să aibă mod şi mijloace de a ieşi mai departe din patria lor. Deci, scopul meu unic a fost astădată ca să alătur şi să trag paralele între ţări, cetăţi, naţiuni, caractere, graduri de moralitate, de ştiinţă şi industrie seau, într-un cuvânt, de cultură, pentru ca icoanele să-şi capete cuvenita coloare, lumină şi umbră“. (p. 91). La aceste fraze ar fi putut sub-scrie mulți alți „concălători“ din veac. Fiind plecați în străinătate în alte scopuri decât acelea pur culturale, numeroși peregrini, asemenea lui N. Șuțu, nu au nici „talentul şi nici sângele rece al unui expert pentru a analiza sistematic sau pentru a face critica operelor de artă“. (p. 39). Nu numai Dinicu Golescu măsoară nestânjenit cu stâjenul „luntriile“ venețiene cu rol de „cară şi caleşci“, ci și Gh. Asachi apreciază cu palma „ba-rilef “-urile de pe Columna lui Traian, care nu ar mai fi ajuns să fie lucrate fără construirea unui al doilea pod peste Dunăre, lung de precis 2695 palme. Dacă boierul din Golești deplânge faptul că s-a stins viața falnicei Veneții („au fost odată vreme când n-au mai fost alt oraş mai frumos, mai în putere şi mai luminos“ – p. 21), D. Ananescu consideră unicitatea așezării și prin altceva: „Ea nu cunoaşte zgomotul trăsurilor din capitalele mari, locuitorii ei nu sunt incomodaţi ca noi, nici de praf, nici de noroi. Adevăratele sale uliţe sunt canalurile şi trăsurile sunt gondolele: gondola este trăsura caracteristică a Veneţiei“. (p. 165). Aici ar fi fost de venit pentru un turist frânc, citat de I. Codru-Drăguşanu, care spusese că „Bucureştenii o jumătate de an frământă şi altă jumătate mănâncă“ (p. 170), el făcând aluzie la noroiul și la praful ce domneau în orașul de pe Dâmbovița. Dar, departe de viitoarea capitală a țării, era și mai greu de călătorit. În cursul romanticelor sale vizite, cu caracter patriotic și identitar, la mănăstirile din Oltenia, Gr. Alexandrescu nu se gândea numai la umbra lui Mircea, ci și la acelea ale lui Traian și Decebal, atunci când a fost să se confrunte cu proasta găzduire oferită de urmașii daco-romanilor: „Legeoane de purici ne-au muncit toată noaptea: socoteam că Decebal şi oştirea lui, ce crede la metempsicoză, au înviat negreşit sub forma acelor insecte spre a ne pedepsi. Căci nu puteam crede că cercăm aceasta din partea oştirii lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes a-şi face o glumă din odihna noastră, muncind fără milostivire pe nevinovaţii şi slabii săi strănepoţi“. (p. 49). Și altădată era mai avantajos să călătorești în străinătate decât în țară, dacă e să luăm drept actuală concluzia la care ajungea V. Borescu: „A călători prin Ţara Românească? Mai întâi fiecare trebuie să se aprovizioneze cu o bună sumă de bani, căci călătoria la noi costă cel puţin întreit mai scump decât în alte părţi; şi cu toate astea ai drumuri întreit mai rele, birturi întreit mai proaste, pericole de răsturnat şi de rupt gâtul întreit mai numeroase“. (p. 143). Dar nu numai ofurile identitare pot fi trădate în cursul unei călătorii, ci și reflexele cosmopolite. Astfel, relatând vizita de la Versailles, unde se duce să vadă „apele săritoare, care sunt unice în lume“, de la „palatul lui Ludwig al XlV-lea“, N. Gane își dă pe față germanofilia constitutivă (oare cum ar fi reacționat gruparea de la „Conforbiri literare“ la citirea unui nume precum „Louis de Beethoven“, scris de vreun bonjurist?).
O reverie a lui N. Gane se poate constitui într-o posibilitate de acces spre o înţelegere paradoxal modernă a vremurilor de odinioară, ea traducând atât nostalgia, cât și aspirațiile lui homo viator din secolul al XIX-lea: „Călătoria cu drumul-de-fier, deşi din cauza îndemânărilor, a mersului reglementar, fixat cu compasul, totdeauna acelaşi, nu are negreşit poezia călătoriilor cu poşte de odinioară, care ne rezerva multe surprinderi. […] Viaţa pare mai condensată; ş-apoi, lucru straniu, în măsura în care natura ţi se supune, îţi cresc şi dorurile. Cât mergi de iute, parc-ai vrea să mergi şi mai iute, întru atâta nesaţul omenesc e fără margină. Pe toată întinderea drumului vezi lumea care-ţi trece pe dinaintea ochilor ca într-un caleidoscop; la fiecare gară, la fiecare târg, la fiecare frontieră alte tipuri, alte neamuri, alte vederi. […] O! Ce ar fi dacă omul ar căpăta darul de a zbura?“ (p. 324).
Va veni și vremea aceea, dar deocamdată trebuie să spunem că antologia Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea ne facilitează înțelegerea stadiului a ceea ce însemna voiajul pentru oamenii începutului de drum în spațiul literaturii de călătorie propriu-zise. Să tot citești și să citezi fragmente, pline de farmec al limbii, antologate de Mircea Anghelescu din scrierile celor patruzeci şi trei de autori! Ele ilustrează diversitatea românilor care au călătorit, fie de plăcere, fie în misiuni oficiale, şi, în acelaşi timp, oferă informaţii cu privire la felul în care își trăiau viața oamenii din locurile pe unde au trecut.