Călătoarea noastră

Titlul cărții „de călă torii“ semnate de Ana Blan – diana, Soră lume, foarte sugestiv, exprimă bine conținutul paginilor și spiritul în care acestea au fost scrise. Fie că e vorba de călătorii făcute înainte de căderea comunismului în Estul Europei, fie că, mai ales în a doua parte a volumului, sunt rememorate cele postrevoluționare, autoarea a transformat fiecare plecare și revenire într-o experiență existențială. Sau, dacă ele nu au fost chiar toate așa, o scriitoare profesionistă le-a adăugat, în timp, semnificații pe care, inițial, unele dintre ele nu le purtau. În memoria afectivă a călătoarei și, deopotrivă, în conștiința ei morală se imprimă episoade, secvențe, elemente ce devin emblematice nu atât prin pitorescul, prin exotismul experienței, cât prin reflecția ulterioară, aprofundată, asupra lor. În unele situații, ceea ce vede, la mare distanță de casă, călătoarea va fi transformat de autoare într-o metaforă a lumii contemporane sau a raportului dintre individ și sistem, comunitate și istorie, în libertate și în totalitarism, comparate mereu între ele și incluse în metafora scriitoricească. Elementului real i se relevă această calitate de a deveni simbolic sau metaforic și de a semnifica, la mult timp după ce a fost observat, o anumită condiție societală. În felul acesta, Ana Blandiana este o călătoare cu experiență, cu ochiul format, care vrea să treacă de suprafața deconcertantă a spațiului în care se găsește, pentru a ajunge la structură, dacă nu la esență, și a trage concluzii. „Cred – arată ea – că scena cea mai emblematică, mai plină de semnificații și mai tulburătoare, care mi-a rămas imprimată în memorie și care a intrat în patrimoniul meu de amintiri semnificante, a fost descoperirea frontierei dintre Macao și China.“ (p. 240). Frontiera era un „mare perete de sticlă groasă și transparentă“, având la margine „o gheretă și câteva birouri“, sticlă prin care călătoarea uluită vede, de partea cealaltă, câțiva chinezi privind și ei atent, cu nasurile lipite de geam. Dacă alți autori s-ar fi amuzat poate de situație și și-ar fi pus în valoare ego-ul ajuns la stadiul unei asemenea experiențe, Blandiana cade pe gânduri și este tulburată profund de scena pe care o trăiește, și care îi amintește de o alta. La fel era privită pe aeroportul din Tirana, în drum spre Roma, de niște albanezi veniți la aeroport doar pentru a-i vedea, tot printr-un perete de sticlă, pe cei mai liberi decât ei. Frontiera de sticlă devine titlul simbolic și metaforic al acestor pagini emoționante, pe care călătoareaautoare le încheie astfel: „Privirile acelor albanezi, care nu aveau dreptul să călătorească, dar veneau la aeroport ca să vadă oameni care călătoreau, nu le-am uitat niciodată, au rămas pentru mine un reper al unei forțe pe care nu o înțelegeam întru totul, dar a cărei amintire mă ajuta să fiu eu însămi. Mi-am amintit și la frontiera chineză de la Macao privirile de la Tirana și am rămas minute și minute în șir, cu ochii în ochii unor chinezi, pe care nu-i mai văzusem și nu aveam să-i mai văd niciodată, dar de care nu m-am simțit străină (singurele minute în care nu m-am simțit străină în cele două zile petrecute la acel capăt de lume) și am înțeles deodată că ceea ce vedeau ei prin sticla frontierei nu era strada prăfoasă, nici aerul ei de libertate, oricât de derizorie, ci faptul că știau că în curând va dispărea. Ei nu stăteau cu nasul lipit de sticla incasabilă cu disperarea că nu pot să treacă dincolo, ci cu gândul, și mai sfâșietor, că în curând vor putea trece, dar numai atunci când urmele libertății vor fi dispărut.“ (p. 243). Când emoția pe care scriitoarea este capabilă aici să o creeze se risipește, realizăm că e vorba de o atribuire de perspectivă. Călătoarea noastră nu are de unde să știe ce gândesc cu adevărat chinezii care se uită prin frontiera de sticlă, mai ales că ei sunt de varii vârste și deci psihologiile lor diferă, după cum diferit este, măcar uneori, felul de a înțelege al unui asiatic de al unui european. În al doilea rând, amintirea cu albanezii de pe aeroportul din Tirana care se uitau la călători este a Anei Blandiana aflată în prezent la Macao. Călătoarea este cea care pune în relație privitul chinezilor prin frontiera de sticlă cu privitul albanezilor prin peretele de sticlă. Prin urmare, nu numai interpretarea scenei, ci scena însăși aparține autoarei noastre. Când scrie că cei de dincolo priveau „cu gândul, și mai sfâșietor, că în curând vor putea trece, dar numai atunci când urmele libertății vor fi dispărut“ (Macao urmând să revină în curând Chinei), Blandiana scrie frumos, dar neadevărat. Adevărul e că, în realitatea propriu-zisă, neinterpretată și nesemnificată de scriitoare, călătoarea nu putea ști ce gândeau câțiva bătrâni chinezi, o mamă cu doi copii și „mai multe fete tinere cu prietenii lor băieți“.

Trecerea, în rememorare și în scris, de la călătoriile făcute în străinătate înainte de decembrie 1989 la cele ulterioare acestei date-reper se dovedește complicată pentru autoare. Aproape toate relatările călătoriilor dinainte sunt remarcabile, prin dozajul de elemente și aspecte realiste cu semnificațiile subtil inserate, pentru a fi desprinse din ele. Este o lume ceva mai ușor de înțeles decât cea de astăzi, o lume a Războiului Rece și a Cortinei de Fier, a libertății după care călătoarea din lagărul socialist tânjește. Memorabile sunt paginile narând călătoria la Moscova alături de Ștefan Bănulescu, Matei Călinescu și Ben Corlaciu, unul dintre cele mai pregnante capitole ale cărții, scris în trei episoade și intitulat O călătorie inițiatică. Aici, autoarea este at her best, cu simț de observație, talent portretistic și capacitate de analiză a unei situații după detalii (gestică, tonalitate, mimică) oferite de personajele ei. Dar chiar această împărțire a lumii în blocul comunist și cel capitalist o ajută pe călătoare să interpreteze ceea ce vede în primă instanță. Ea pune comunismului majuscula Răului (ceea ce nu a împiedicat-o să viziteze Moscova, Berlinul de Est, două orașe chinezești, ca și cum ar fi vrut să cunoască Răul mai bine) și e fericită de fiecare dată când ajunge în țări capitaliste, deși de cele mai multe ori are numai câțiva dolari în buzunar. Mirajul Occidentului este întreg la Ana Blandiana, până în punctul în care călătoarea se confruntă cu o perspectivă diferită de a ei asupra societății. Ilustrative sunt, în acest sens, paginile despre mai 1968, cu zile petrecute printr-o uimitoare coincidență chiar în Parisul mișcărilor studențești. Paginile sunt, iarăși, bine scrise, dar construite pe ideea că nimic din ce fac studenții nu are sens, sau dacă are totuși un sens, călătoarea noastră nu-l înțelege. Ca pentru a vedea lucrurile mai de sus și a le prinde astfel logica, ea urcă la Notre- Dame. După ce contemplă monștrii de pe acoperișul catedralei, privește spre Parisul de jos, cu tabloul străzii pe care îl interpretează așa: „Mă fascinează întotdeauna misterioasele motive care i-au făcut pe arhitecții medievali să așeze monștri pe acoperișul catedralei Notre-Dame, ca niște paznici neînduplecați ai vămilor văzduhului, ca niște cerberi ai urcării spre cer. Am pășit pe nesfârșitele trepte ale turnului ca să îi văd de aproape așa cum îi știam din albume. Și, ajunsă sus, privind de acolo viermuiala agitației și a luptelor de stradă și Bulevardul Saint Michel cu arborii tăiați ca să fie transformați în baricade, m-am gândit că poate, așa cum credința își avea monștrii deasupra, ascunși printre turnuri, libertatea își avea și ea monștrii ei pe care, iată, se întâmplase să mă lase să-i văd de aproape.“ (p. 84). Totuși, s-au scris mii de pagini de analiză a mișcării studențești de atunci, iar aceasta se constituie ca un moment distinct, consacrat, istoricizat în istoria modernă a Franței. A avea șansa de a participa în direct la mai 1968 și a rezuma totul, după mai multe decenii, la vedenia unor „monștri“ ai libertății denotă nu reflecție și spirit critic, ci eclipsă a lor.

O perspectivă tot mai îngustă și, aș spune, defazată se vede pe măsură ce avansăm în paginile cărții, atunci când călătoarea lasă autoarei spațiu amplu de comentariu și interpretare. Călătorind în Africa de Sud, după abolirea apartheidului, Blandiana face o analogie complet neinspirată între albii care dețin în continuare puterea economică și… securiștii de la noi de pe vremea lui Ceaușescu, reprofilați în capitaliști după Revoluție. Ajunsă iar la Paris, la sediul unei reviste, călătoarea se arată familiarizată cu „acel aer de confuzie, altruism, improvizație, aranjamente, aproximații, neprofesionalism proprii intelectualității de stânga“ (p. 336). Stânjenitoare de-a dreptul este reflecția ei asupra unei întregi etnii, după episodul consumării unor lebede la Viena de către niște rromi din România. Blandiana își propune să fie „la înălțime“ la o conferință PEN la Viena, de ce?, „nu numai pentru literatura română, ci și pentru a contracara efectul mâncătorilor de lebede“. Făcând din interpretarea episodului cu lebedele un instrument pentru a evalua, neavenit și ilogic, o etnie întreagă, călătoarea noastră filozofează în felul următor: „Și deodată m-am surprins gândindu-mă – paradoxal, nu cu revolta și jignirea fetei de la aeroport care erau în fond și ale mele, ci într-un fel de reverie căzută în timp – la acest popor trăind amestecat printre alte popoare, fără să le respecte și chiar disprețuindu- le legile, dar urmându-și cu sfințenie propriile legi de supraviețuire într-un etern Ev Mediu.“ (p. 148). Cu cât ne apropiem, în carte, de punctul final (pus în pandemie), cu atât judecățile simpliste, stereotipiile și un conservatorism tot mai pronunțat și mai rupt de realitate ocupă spațiul reflecției, uneori înlocuind-o de-a dreptul. La capătul lecturii unei cărți pline de călătorii, realizezi că lumea s-a schimbat fără ca un intelectual român de prestigiul Anei Blandiana să poată ține pasul cu ea.