Având sentimentul că Pavel Anicet se risipește în Bucureștiul „învâltorat“ al anilor ’30 – și presimțindu-i poate sfârșitul tragic, iminent –, iubita lui, Una, îi sugerează o destinație de vacanță ca un colac de salvare: „M-am gândit mult la tine în zilele acestea. Mergem la vară la Balcic. Știu eu acolo o casă pe malul mării, a unui grec din Constanța. Ai să vezi ce bine ai să te simți. Ai să te odihnești; și pe urmă, știi, Paule, ai să te apuci de lucru… Nu mai poți continua așa.“ Finalul romanului nu lasă loc pentru reverii, Întoarcerea din Rai – sau în Raiul de care se bucurase generația lui Mircea Eliade la începutul anilor ’20 – nu mai e cu putință. Pavel Anicet își pune capăt zilelor, dar sugestia rămâne: ar fi existat totuși undeva, pe malul mării, o casă de odihnă unde ar fi fost mereu vară, iar tumultul istoriei n-ar fi ajuns nicicum la ea… Când Dora îi propune, în Cartea nunții, o escapadă pe litoral („La ora 8 precis să fii la Gara de Nord. Nu uita costumul de baie.“), ce-l atrage pe Jim Marinescu e nu atât splendoarea peisajului, cât perspectiva jocurilor erotice care-l fac să le viseze pe cele trei grații – Vera, Dora și Lola – aliniate înaintea sa în peplumuri grecești și sandale, iar el, „nou Paris în costum de baie Iantzen, cu o minge de tenis în mână“, ezitând pe cine să lovească. Aerul sărat al Constanței, contrastrând cu atmosfera prăfuită a „casei cu molii“ de pe strada Udricani, invită la mișcare, dublată de reverii vag rousseauiste. După o raită prin fața statuii lui Ovidiu care îi privește „pierdut în gânduri ca pe niște delfini în valuri“, Jim, Dora și Lola se opresc în fața sarcofagului „grezios“ din fața Palatului Comunal, se învârt în jurul moscheii și ies apoi pe digul promenadă din fața Cazinoului, care duce cu gândul la Sciția Minor, la „bastarni“ și „sauromați“ năvălind peste Istrul înghețat. În prelungirea răsfățului estetizant, o expediție cu șalupa la Eforie îndeamnă la considerații care nu i-ar fi displăcut arhitectului Ioanide: „Urcându-se pe scările de descindere la plajă, pe lângă pavilionul în beton, priviră construcțiile albe de pe litoral, cu terase în punți de comandă, ce dădeau impresia de port cu vapoare, precum și blocul de zidărie plană al hotelului stațiunii, cu ferestre mici, în serie, de cabină, îndărătul cărora ghiceai confortul modern, umbra și ventilația, chaiselongue– ul și măsuța portativă cu lichioruri și răcoritoare.“ Prezența constantă a stațiunii Eforie în paginile literaturii se leagă, între altele, de siluetele elegante ale unor vile cu nume amintind de cele trei grații spre care se îndreaptă alegerea lui Jim Marinescu: Dodona, Elisa, Ortansa, flancate de consorții lor Claudian, Pompilian etc. Așezarea „Techirghiol-(Ion) Movilă“, botezată după numele ctitorului său, s-a dezvoltat pe un teren virgin, între plaja mării și satul de turci și tătari Techirghiol, orientat spre lacul cu același nume, ale cărui virtuți curative erau exploatate din vremuri străvechi. Despre ambianța locului vorbește, în tușe caricaturale, o scrisoare adresată de G.D. Ladima Emiliei Răchitaru, cu precizarea că din trei chenzine încasate, una a dat-o pe chirie în București, iar celelalte două pe băile de putină la Techirghiol: „N-aș spune că spectacolul bolnavilor în putini sau pe lacul abia adânc la mal ca o mocirlă e încântător. Ține de scalda bivolilor și de baia morților. Este ciudat că m-am obișnuit și cu mirosul de ou clocit, care crește în timpul căldurii, scăzând spre seară, puțin… “ Un miros „nefățarnic“, „perfect acceptabil“ comparat cu reflexul lui în oglindă impregnând camera cu chirie din Calea Rahovei: „Infame sunt mirosurile de trezit, de canal acru, de closet, pe care le degajează străzile capitalei.“ Eforie, fost cătun al comunei Techirghiol, devine un loc de vilegiatură prizat, în pas cu moda europeană, abia după 1920. Parcelarea Blank (numită astfel după promotorul său, bancherul Aristide Blank) este rezultatul unui plan urbanistic conceput între 1930-34 de G.M. Cantacuzino, căruia îi e încredințată și proiectarea unei serii întregi de vile realizate de un grup de arhitecți cultivând estetica modernistă – Horia Creangă, Henriette Delavrancea-Gibory, Remus Iliescu – și frecventate de toți mondenii romanului interbelic. Jim Marinescu, abia întors în țară după un sejur prelungit în Franța și Italia, admiră stilul pachebot – Streamline – al falezei Eforie, în perfectă concordanță cu numeroasele construcții moderniste ale căror „punți de vapor și cuburi albe“ încep să împânzească și bulevardele Capitalei. O plimbare cu Peugeot-ul prin centrul Bucureștiului i-a permis deja să descopere Palatul Asigurării Generale, înălțându-se spre cer asemenea „unui masiv de sare babilonică“ și transformând bulevardul, împreună cu palatele Ciclop și Lido, în „arteră de mare metropolă“. Pe țărmul mării, presărat la rându-i cu „clădiri albe și unele chiar cubice“, „sulurile lungi de pânze spumoase“ ce se sparg cu zgomot pe stâncile digului par a fi, ele, replica bazinului cu valuri de la Lido – unde Jim, excelent înotător, revine mereu cu plăcere, ca și Bobby Policrat, viitorul său cumnat.