… și colcăind de energie, tandru și triumfător în același timp, iată cum li s-a părut criticilor entuziaști romanul Bernardinei Evaristo, Girl, Woman, Other (Fată, femeie, altele), roman care a reușit să-și așeze autoarea, pentru a primi și ea premiul Booker pe anul 2019, alături de etern premiata și mult prea tradiționala Margaret Atwood. Un roman, ca să folosesc unul dintre cuvintele autoarei, fan-bloody-tastic! Și conținutul, și maniera de a nara a lui Evaristo sunt neașteptate: poveștile agitate, postpostmoderne ale unor femei de culoare sunt redate într-un mod cu totul neobișnuit. Adică surprinzător în romanul britanic de după James Joyce: Evaristo alunecă între proză și poezie fără liniuțe de dialog și fără puncte la sfârșitul propozițiilor, uitând câte un cuvânt izolat la încheierea unui paragraf pentru a-l înfige în ochii și gândul cititorului asemenea unui cui ce nu se mai vrea scos niciodată.
Originalitatea extravagantă a autoarei urmărește un țel clar: să ne ofere câteva crâmpeie din viața londoneză a unor femei altminteri neglijate, considerate inferioare și abuzate adeseori în familie sau în societate. Sunt douăsprezece femei de culoare, a căror viață este prezentată în cele douăsprezece capitole din roman. Membre și ele „ale familiei umane“, consideră că merită să apară în lumina reflectoarelor, să nu se mai ascundă temătoare că fac doar ceea ce le cer tradițiile lor africane și nu cele ale britanicilor albi. Pentru că și aceste femei au o viață plină de vigoare și de amoruri pe măsură, hetero și nu arareori homo, iubindu-și soții sau ginerii, fugind de acasă și răspunzând obraznic autorităților. Vrem, nu vrem, atitudinile lor neconvenționale plac, nebuniile de moment și hobby-urile lor de durată sunt ispititoare. Așa cum este și pasiunea care o leagă de scenă pe prima dintre eroine, Amma Bosu, permițând acțiunii romanului să se învârtă în jurul ei și al piesei scrise și regizate de ea, Ultima amazoană din Dahomey, în premieră la Teatrul Național din Londra. Titlul piesei ne trimite la regimentul militar feminin din Benin, înființat în secolul al XVIIlea de regele Houegbadja și fiica lui, care au înțeles că femeile curajoase pot învinge orice ostaș încercat în lupte, iar bodyguarzii feminini apără regele mai bine decât bărbații gata oricând să-l ucidă pentru a-i lua locul. Iată de ce e sigură autoarea piesei că amazoanele Africii de odinioară le vor da mai mult curaj londonezelor timide din public. De orice culoare ar fi ele. Povestea lui Nawi, mireasa adolescentă a unui rege care are deja șaizeci de mii de soții, implicate toate în lupta împotriva dușmanilor din jur, vrea să sublinieze superioritatea feminină tribală, chiar dacă geografic ne transportă de la Londra în delta îndepărtată a Nigerului. Nawi îmbătrânește mândră de victoriile sale ca un mare general de armată, dar rămâne singură cu amintirile din tinerețe, obosită de numeroasele femei pe care le-a iubit pentru că nu i s-au permis amoruri cu bărbații. Când moare, luminile de pe scenă se sting încet, încet, lăsând sala într-un întuneric la fel de adânc precum ne pare culoarea celor douăsprezece eroine ale romanului. Dar nu pentru prea mult timp: după premieră are loc un after-party, un bun motiv ca, în ultimul capitol al romanului, eroinele să se întâlnească și să descopere cât de asemănătoare sunt. În contextul lor european, toate afro-britanicele se simt întinate de vulgaritatea prezentului, chiar dacă și trecutul lor, african în cazul celor bătrâne, a fost adeseori marcat de o experiență dificilă cu părinții sau iubiții/iubitele lor.
Iată-l bunăoară pe tatăl Ammei, hotărât să nu o lase să studieze pentru că trebuie să se mărite și să aibă copii. În opinia lui, pasiunea Ammei pentru teatru este ceva trecător, iar ea trebuie să înțeleagă: dacă el e un bărbat născut în Ghana anilor 1920, iar Amma o femeie născută la Londra în anii 1960, dacă el este un apologet al vieții patriarhale și ea o nonconformistă luată de valul aprig al feminismului, atunci e firesc să se ivească între ei o prăpastie imensă. Iar Amma nu va reuși în viață dacă nu va învăța să-și părăsească, în vreo gară a destinului ei colorat, bagajele emoționale cărate din copilărie până târziu la maturitate. Cele care au știut să-și îmbrățișeze viața ca pe o aventură deosebită, „cu mintea deschisă și inima iubitoare“, au reușit. Dar câte femei colorate din Anglia au făcut-o oare? Și câte dintre prietenele Ammei? Toate au venit la premieră, fiecare având o altă nuanță a pielii și alte obiceiuri: una cântă la saxofon, alta bea litri de Coca Cola sau înghite pumni de droguri, fiecare e atractivă și frustrată în felul ei, simțind că a sosit timpul să se schimbe cumva, să crească: adică „it’s time to grow the fuck up!“ pentru a fi liberă și puternică. Ca orice feministă adevărată. Așa dorește Amma să fie și fiica ei, Yazz: „o feminazi?“, se revoltă aceasta, supărată că mama ei a luat-o razna împreună cu întreaga planetă. Anglia nu mai e europeană, Europa a devenit așa de reacționară încât a adus din nou fascismul la modă, iar America e dezgustătoare din cauza cutremurului Trump. Trumpquake și Brexit reprezintă Comedia erorilor de astăzi, mult mai dramatică decât orice înscenare a piesei lui Shakespeare. Iar dacă tinerii nu preiau rapid controlul, nimic nu mai poate fi salvat. În publicul premierei este și tatăl lui Yazz, cel care i-a oferit unei Amme lesbiene sperma lui într-o eprubetă. Profesor la Universitatea din Londra, a devenit așa de cunoscut la televizor și așa de corupt de celebritatea lui, încât Amma îl numește „o curvă media“, „un narcisist homosexual“, prea puțin prezent în viața fiicei sale. Pentru el Londra este iadul pe pământ: e plină de ne-albi, sinucigași cu bombe, oameni de stânga, homosexuali, emigranți polonezi și mulți alți nefericiți. Ideile sale rasiste și antifeministe sunt preluate din ziare și împrăștiate în jur cu multă generozitate, deși în realitate este prieten cu mecanicul său indian și mai bea câte o bere cu el la un pub. Asemenea lui Yazz sau prietenelor Ammei, și tatăl se pierde în public printre „ceilalți“, căci romanul se vrea, așa cum declară autoarea într-un interviu, o discuție despre otherness, despre o alteritate abordată din perspective multiple și neliniștitoare, provocate de identități, intrigi, dorințe trupești, frivolități, devotamente, îngâmfări, vise și obsesii diferite. Nu numai ale celor douăsprezece eroine ale romanului, ci și ale prietenelor sau adversarelor lor. A înțelege Anglia prin poveștile lor „polifonice“ înseamnă a uita de prejudecăți rasiste și atitudini antifeministe, a te schimba în bine. Viața unor femei până acum invizibile în literatură, declară autoarea, e un protest împotriva bătăliilor umilitoare dintre rase. Și o dojană, adăugăm noi, foarte enervantă pentru celălalt capăt al publicului englez, neconvins încă de succesul în viața publică a două femei de culoare: Diane Abbott a fost acceptată ca membră a Parlamentului, iar baroneasa Valerie Amos este membră a Casei Lorzilor.
Amma vrea să arunce și ea grenade asupra societății care a exclus-o atâta timp: piesa ei, refuzată de mai multe ori, a fost în sfârșit acceptată de un teatru antitradiționalist, unde oamenii nu se mai îmbracă „frumos“ și nu îi mai desconsideră pe cei care nu sunt „înțoliți“ așa cum se cuvine. Amma vrea ca spectatorii să urmărească viața eroinelor ei de pe scenă și nu hainele publicului, reduse acum doar la blugi și adidași. Deși are cincizeci de ani, a rămas la fel de neconvențională ca în tinerețe, „o bătrână nebună“, crede fiica ei. Tot așa par să fie și celelalte eroine, Dominique, Shirley, Penelope sau Hattie, ca și oricare dintre membrele grupurilor care dezbat ce înseamnă să fii o femeie de culoare, să fii o feministă neagră exclusă din grupările albe, să te superi când vezi bărbații sculându-se să își dea locul unei femei albe și niciodată uneia de culoare. Toți se uită la felul cum este îmbrăcată o negresă și nimeni nu vrea să-i observe personalitatea mai puțin obișnuită, felul cum știe să nu-i discrimineze pe alții pentru că „a traversat culturi, clase, credințe, rase, religii și generații“. La enumerarea de mai sus trebuie adăugat și amorul: lesbian în cazul lui Amma, care a trecut prin iubiri de tot felul și a schimbat des iubitele ca Nawi și ca o artistă rebelă. Legătura cu o singură persoană i s-a părut o întemnițare, sexul fiind o plăcere simplă, umană, fără urmări, savurată uneori chiar și într-un ménage à trois. Cea mai dragă dintre toate iubitele a fost Dominique. Având o mamă din Guiana și un tată indian, cu străbunici materni care duc înapoi până la sclavie, Dominique a ales să vină la Londra, sperând că va ajunge actriță. S-a înșelat, a dormit mult timp pe sub poduri până când a cerut azil, impresionând oficialitățile cu o poveste inventată de ea și crezută imediat, despre abuzul suferit din partea tatălui în copilărie. Pe Amma a părăsit-o pentru Nzinga, plecând împreună cu noua ei prietenă în America, o țară aparent mai atractivă decât Marea Britanie. O altă eroină este Bummi, mama din Nigeria a lui Carole, o fiică ce a primit un nume englez în speranța că i se poate astfel ascunde originea. Inutil, căci mama o însoțește peste tot, îmbrăcată în zeci de metri de material colorat și având pe cap o construcție africană uriașă, „cât zece etaje“. Povestea lui Carole e diferită de a ei: la facultate, se împrietenește cu Marcus, fiul unui fermier alb din Kenya. Mantra spusă dimineața în fața oglinzii din baie se pare că a avut efect: e o înșiruire de adjective sunt foarte prezentabilă, atrăgătoare, plină de succes etc., etc., care îi stârnește zilnic mintea și corpul. Probabil că așa a ajuns să aibă o gândire analitică neobișnuită, talentul de a face rapoarte bune și prezentări de succes, de a surprinde noutățile financiare și de a le adapta imediat la banca unde a fost angajată după terminarea studiilor. În plus, Carole dansează ca o zeiță nigeriană a războiului și nu se teme de bărbații albi. Iar partenerul ei e mândru de ea, o ține de mână ca să-și arate dragostea și o invită seara la restaurante bune, unde va mânca altceva decât acasă: sushi, guacamole sau sparanghel pregătit în variate feluri. Așa va face și soțul ei, Freddy, tot un alb, ai cărui părinți ar vrea ca soția lui să poată dovedi că se trage din William Cuceritorul. „Să le fi văzut fețele când le-am spus de tine“, se amuză Freddy. Nici Bummi nu e fericită: i-a tot cerut lui Carole să se căsătorească cu un nigerian, să-și continue linia africană și să-i facă nepoți frumoși, închiși la culoare. A fost surprinsă când a găsit trei tineri africani, corespunzători din punctul ei de vedere, și Carole i-a declarat iritată că nu o interesează măritișul. Iată ce rezultat au avut insistențele ei: degeaba a forțat-o să urmeze studiile la una dintre universitățile cele mai scumpe pentru albi și a ajutat-o să ajungă la un post înalt într-o bancă. Nu s-a gândit nici un moment că fiica ei va prefera un mariaj interrasial, cine a mai pomenit așa ceva? Lui Bummi nu-i mai rămâne decât să se întoarcă cu gândul la trecutul ei dureros: cum a fugit prin jungla deasă din Nigeria în Lagos, cum a fost nevoită să cerșească pentru a supraviețui, cum a murit mama ei, încercând să fixeze un ferestrău și uitând să se îndepărteze suficient de repede ca să nu o taie cu dinții lui ascuțiți. Orfană, Bummi ajunge la o mătușă bogată și nu mai trăiește, pentru prima dată, într-o colibă de bambus, ci într-o casă de cărămidă, dar trebuie să îndure în schimb toate umilințele impuse de bătrâna arogantă, care îi comandă, numai prin urlete, să facă treburile în casă.
Bummi va crește, va ajunge studentă și îl va cunoaște pe Augustine Williams, viitorul ei soț, cu care vine la Londra. Amândoi cred că aici, lucrând din greu și visând tot așa, vor câștiga averi. În ciuda doctoratului său, el găsește de lucru doar ca taximetrist și va muri curând de inimă. Nici Bummi nu se descurcă mai bine: talentul ei la matematică și diploma de la Universitatea din Ibadan nu au nicio valoare. Va fi angajată doar ca femeie de serviciu. Inteligența, răbdarea și hărnicia ei o fac în cele din urmă să își deschidă o firmă de curățenie. Cu efort, lacrimi și multe nopți nedormite, se cățără puțin mai sus pe scara socială și ajunge o londoneză cu oarece bani. Mai mulți, în orice caz, decât cei avuți în jungla din delta Nigerului. Dar oare a meritat efortul? Mai apar în roman Shirley și mama ei Winsome, LaTisha și Grace. Toate trebuie să învețe cum să se descurce „într-o lume de cyborgi“, să fie în competiție cu femeile plasticizate, cu buze umflate de colagen și sâni siliconați. Poveștile lor, nuanțate, vibrante, pline de scurte iluminări, te conving de un lucru evident: cea mai simplă și mai de succes strategie este să-ți fii credincioasă ție însăți. Atunci miturile culturale explodează în neant, stereotipiile culturale și de fashion dispar și ele, iar revolta împotriva englezului McStupid joacă un rol ordonator, nu destructurant. Chiar dacă uneori afro-britanicele se mulțumesc cu puțin și par înfrânte pentru că ajung servitoare sau prostituate, tratamentele umilitoare le ridică din nou în picioare, îndemnându-le să redimensioneze lucrurile dintr-o perspectivă nouă. Mult mai luminoasă. Interesant în roman este și efortul lui Megan/Morgan de a-și stabili identitatea de gen: este un transsexual trecut de la femeie la bărbat, cu o copilărie problematică din cauza presiunii exercitate de mamă. O critică mereu că își neagă feminitatea: îi place să se îmbrace ca băieții, refuză rochițele roz cu mâneci bufante, își poartă mâinile în buzunar ca fratele ei mai mare și alege o minge în loc de Barbie când vrea să se joace. De ce simte oare că cele mai neplăcute lucruri din viața ei sunt invaziile de Barbie la zilele de naștere și aniversările de Căciun? De ce comite așa de des „barbiecide“, de ce le scoate mereu ochii, le taie părul și le rupe picioarele? Ceea ce îi mai repugnă lui Megan este structura ei complicată rasial: e în același timp etiopiană, afro-americană, malawiană și britanică, un lucru ciudat atunci când te simți „o ființă completă“. La șaisprezece ani a renunțat să se mai conformeze feminității și fuge de pe „Planeta Părinți“, făcându-și tatuaje și purtându-se, vestimentar și nu numai, ca un băiat. Iar drept partener/ă alege tot un transsexual, Bibi, ajuns/ă acum din băiat fată. Și Bibi a fost excomunicat/ă de niște părinți incapabili să înțeleagă cum poți deveni „un feminist intersecțional“, cineva care înțelege că în viață nu este vorba doar despre gen, ci și despre sex(ualitate), rasă, clasă socială și alte „intersecții“ cu care trebuie să trăiești mai mult sau mai puțin conștient. Te ajută și internetul cu toate variantele sale: pe lângă transsexuali, mai găsești aici și poli-, sincron-, static-, sau pansexuali, adică cei care simt că aparțin mai multor sexualități, cei care le schimbă des sau, dimpotrivă, rămân pe loc și cei care iubesc numai alți trans. Cu toții caută ceva: unicitatea, sincronicitatea sau neutralitatea. Complicații mai apar și din punct de vedere lingvistic atunci când nu știi dacă ești „el“ sau „ea“. În engleză problema se rezolvă ușor cu „they“. Dar ce ar face oare Megan și Bibi dacă ar trăi în România, unde „ei/ele“ nu oferă o soluție? Fără îndoială că s-ar descurca în vreun fel, că fetelebăieți și băieții-fete au resurse nelimitate, dovadă că o va face și Megan, sau Morgan cel isteț, când i se cere să scrie o recenzie despre piesa Ammei pentru @transwarrior, revista războinicilor transsexuali interesați în artă, politică și feminism. Romanul lui Evaristo a fost criticat pentru lipsa unui subiect central, pentru faptul că la baza tuturor poveștilor simți o rețetă cam simplă: dacă iei o femeie de culoare, îi descrii corpul, părul, nuanța pielii și stilul de a se îmbrăca, dacă adaugi lecturile și filmele îndrăgite, dacă te joci puțin cu districtele din Londra și te muți de la Peckham la Brixton, ai putea obține ușor minibiografiile din roman. E adevărat că uneori destinele par ușor repetitive sau prea sentimentale, dar nimeni nu ar reuși să se descurce numai cu rețeta de mai sus pentru a crea o fusion fiction de succes dacă nu ar avea talentul autoarei, ochiul ei atent pentru detalii rizomatice și evidenta ei dragoste de aproape. Și, desigur, nu ar reuși să surprindă puterea acestor eroine, delicate și brutale în același timp, întoarse mereu spre trecutul lor african, dar și cu un ochi spre viitor, căutând să depășească distanța impusă de ifosele nejustificate ale londonezilor albi.
Iată avantajele unui roman care nu se centrează doar pe un singur subiect, ci pe viețile mai multor femei. Relațiile lor cu alții, obsesiile legate de sexualitate, identitatea de gen, părinții, și arborele genealogic devin foarte importante în toate cele douăsprezece cazuri. Până și rezultatele unor analize ADN pot provoca surprize. După ce Penelope își face un astfel de test descoperă cine este mama ei. Hattie a născut-o la paisprezece ani și a părăsit-o de mică, dar acum, la bătrânețe, se bucură să o cunoască: această ființă sălbatică apărută parcă din tufiș, cu părul ca de metal și ochii pătrunzători, neîmblânziți este mama ei este ea este a ei cui îi pasă ce culoare are? de ce a crezut până acum Penelope că e important? în aceste clipe simte ceva atât de pur și de esențial încât e copleșită /…/ nu este vorba despre a simți ceva sau a folosi cuvinte este vorba despre a fi împreună.
Finalul subliniază încă o dată deosebirea esențială între cei colorați și necolorați: dacă albii nu se reprezintă decât pe ei înșiși, ca indivizi izolați, femeile de culoare trebuie să fie mereu împreună pentru că reprezintă o întreagă rasă. Doar atunci se pot simți una cu aerul, cu apa și pământul, oriunde s-ar afla, în Europa prezentului dur sau în Africa trecutului lor agitat. Doar atunci pot pluti fericite împreună cu prietenele și colegele lor într-un alai lung de îngeri. Un alai de o altă culoare decât suntem noi obișnuiți să ni-l imaginăm: de acum înainte impulsurile noastre creștine trebuie să includă și nuanțele africane pentru îngeri. Asta s-ar cuveni să facem după ce încheiem lectura, nu-i așa, Bernardine Evaristo?