Prizonierul propriei efigii

 

Jurnalul intim a trecut, în literatura noastră din ultimele două decenii și jumătate, prin momente diametral opuse. Către finalul anilor 1990, era specia cea mai dinamică, pe măsură ce erau recuperate textele ocultate în perioada comunistă: „seceta“ de peste patru decenii făcea din orice exercițiu diaristic un eveniment. Astăzi, dimpotrivă, relativa abundență – la care concură nu puține traduceri de jurnale străine – a diminuat considerabil interesul pentru acest tip de proză: texte remarcabile ca ținută morală și intelectuală, ba chiar documente istorice însemnate (cum ar fi jurnalul inedit al lui Nicolae Iorga) au „trecut“ nevăzute, pe sub „radarul“ criticii de întâmpinare.

Nu alta a fost soarta jurnalului lui Mircea Zaciu: apărut în patru volume, între 1993 și 1998, a avut parte de o cotă fluctuantă chiar în timpul vieții autorului. Dacă primul volum a reprezentat un eveniment literar și a fost primit, pe bună dreptate, cu elogii critice și premii, următoarele au fost receptate tot mai palid, în pofida faptului că, prin conținut, erau la fel de valoroase și încheiau, cu anul 1989, o epocă. Astăzi, editarea postumă a volumelor V și VI, acoperind anii 1990-1994, se produce într-un context nefavorabil literaturii, care riscă să scufunde textul în anonimat.

Și ar fi păcat. Fără să fie jurnalul literaturii române – cum proclamau într-o revistă provincială, după apariția primului volum, câțiva scriitori ardeleni lipsiți de spirit critic –, însemnările intime ale lui Mircea Zaciu alcătuiesc, indiscutabil, unul dintre cele mai importante jurnale intelectuale din cea de-a doua jumătate a secolului trecut. Unul care nu dezamăgește nici pe palierul documentar – de regulă, singurul care interesează cu adevărat publicul obișnuit –, nici pe cel literar propriu-zis, chiar dacă acesta din urmă nu reprezintă o condiție sine qua non a narațiunii confesive.

Reflecțiile, observațiile și notațiile criticului și istoricului literar Mircea Zaciu, spirit emblematic al Transilvaniei și profesor-efigie al Literelor clujene, ne oferă în aceste două volume postume o experiență prețioasă. Și anume, cum privește un spirit echilibrat, capabil să se distanțeze în scris de propriul hybris, transformările prin care trece România în primii ani de după prăbușirea comunismului. Mărturia sa este cu atât mai valoroasă, cu cât, fără să își refuze opinia politică, Zaciu nu s-a implicat (spre deosebire de alți scriitori) în lupta politică din acei ani învolburați. Privirea sa asupra societății românești, ca și asupra vieții literare, are meritul de a nu fi partizană.

jurnalul intim, chiar când conține observații istorice valoroase, nu este, însă, un document oficial de arhivă. Dimpotrivă, e o acumulare de notații ale stărilor de spirit și, chiar când este redactat cu o anumită ordine interioară (cum este cazul textului lui Zaciu), palierul lui documentar nu trebuie exagerat. El poate avea – cum se întâmplă aici – o veridicitate de fond, fără ca toate însemnările și observațiile conținute să fie adevărate. Notație neprefăcută (la modul ideal) a semnelor pe care lumea le lasă pe „pânza“ conștiinței autorului, jurnalul ne poate livra o frescă semnificativă, chiar în absența revelațiilor istorice. După cum ne poate spune ceva profund despre personalitatea celui care scrie, până și în cazurile diariștilor atât de pudici sau de ipocriți (vezi, la noi, Camil Petrescu), încât să nu lase în pagina de însemnări presupus intime decât chipul lor public.

Se poate glosa pe seama sincerității (sau nesincerității) autorilor, până și în cazurile în care propria lor imagine iese „șifonată“ bine de tot din jurnal, așa cum se întâmplă, de exemplu, cu Paul Léautaud. În aceste două volume postume ale lui Zaciu, e de semnalat faptul că, deși păstrează o remarcabilă egalitate de umoare cu cele precedente, cantitatea de informații intime (inclusiv unele care privesc aspecte inavuabile ale personalității sale) crește.

Explicația ține, evident, de contextul istoric: caietele cu însemnări de până în 1989 fuseseră redactate în țară, în condiții de semiclandestinitate. Cele care alcătuiesc volumele V și VI sunt scrise în libertate, la Bonn (în „refugiul“ german pe care și-l crease cu greu) sau la Cluj, într-o Românie și o Europă scăpate, ambele, de comunism. Observatorul care, în comunism, scrutase cu minuțiozitate de entomolog absurdul din viața de zi cu zi și bătăliile subterane din cea literară (notând, cum remarca Nicolae Manolescu la apariția primului volum, chiar ce se discuta la aprinsele ședințe ale Consiliului Uniunii) se întoarce acum mai mult spre sine. Spre fantasmele sale – unele, existente și în notațiile de dinainte de 1989, altele, mărturisite târziu în toată amplitudinea –, spre examenul propriei vieți.

De asemenea, scena care i se desfășoară în fața ochilor e alta: în locul provincialei Românii și a închistatului burg transilvan în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții, prăbușirea comunismului îi oferă Europa și lumea. Fie prin percepție directă, a Germaniei și a altor țări pe care le vizitează (Franța, Belgia, Olanda), fie prin intermediul televizorului. Zaciu nu voiajează, totuși, mult în acești cinci ani: în tot cazul, călătorește mai mult de nevoie în România (unde îl cheamă necazurile legate de casa din Cluj-Napoca: un Cluj bântuit de spectrele nefaste numite Caritas și Funar), decât în Europa (unde se plânge că prietenii nu-l invită). Totuși, chiar și așa, jurnalul este mai „colorat“ decât în primele patru volume. Degrevat de responsabilități universitare și literare și eliberat de presiunea dictaturii, criticul are timp și dispoziție să noteze pe îndelete lecturile pe care le face, filmele pe care le vede (în cantități destul de mari), spectacolele și expozițiile pe care le vizionează. La Bonn, în orașul care-și va pierde repede statutul de capitală în favoarea Berlinului, Zaciu se străduiește să-și păstreze tonusul intelectual, în pofida faptului că nu este angrenat instituțional – deși își dorește – în promovarea literaturii române. Prizonier al propriei efigii, se simte adesea inutil și nu înțelege cum de literatura pe care o servise cu devotament o viață se poate dispensa de el. Scrie acerb epistole și colaborează la publicații din țară și din exil. Anii petrecuți la Köln, ca lector de română, revin și îl bântuie, ca un soi de Paradis pierdut. De altfel, Köln i se pare orașul ideal și către el evadează ori de câte ori atmosfera la Bonn devine sufocant de provincială. Nu are întotdeauna mijloacele de a călători prin Germania sau Franța, iar imaginea exilului literar românesc – populată de personalități ca Emil Cioran, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, dar și de veleitari și foști agenți ai Securității – nu e încurajatoare. Nici viața literară din țară, de la București și Cluj, nu e mai plăcută: diaristul notează, cu umoare rece, degradarea inimaginabilă a climatului literar, mercantilizarea și politizarea care deteriorează relațiile dintre scriitori și coboară prestigiul literaturii. Ca privire echilibrată asupra societății românești dintre 1990-1994, de altfel, însemnările lui Zaciu sunt excepționale, inclusiv prin capacitatea de a intui ceea ce urmează.

Am lăsat la urmă aspectul neplăcut al celor două volume de față. Și anume, editarea lor inacceptabil de amatoristică. Jurnalul, practic, este lipsit de aparat critic: lipsește cuvenita notă asupra ediției, ca și obligatoriile repere critice ale receptării volumelor antume. Filologia, în general, e la mare suferință în această ediție. Prefața lui Ion Pop, admirabilă prin capacitatea de a se obiectiva în raport cu propria prezență în jurnal, fixează un splendid portret intelectual al lui Mircea Zaciu, dar nu elucidează aspectele controversate ale biografiei criticului, în perioada 1990-1994. Cine nu cunoaște biografia autorului (și câți o mai cunosc, azi?!) nu are de unde afla, de pildă, aici, de ce se află el la Bonn sau de ce Universitatea „Babeș-Bolyai“ a renunțat atât de net la serviciile sale, după pensionarea la 62 de ani. Notele care însoțesc textul sunt, în cel mai bun caz, modeste: Sonia Larian, bunăoară, e încă vie pentru autorul lor, iar alte personaje ale jurnalului au parte de note mult după apariția lor propriu-zisă în text. Explicitarea inițialelor sub care figurează unele personaje nu e lipsită de confuzii de persoane, în contexte limpezi, totuși. Ce e mai grav, este că ediția în sine nu e asumată de nimeni, iar textul lui Zaciu, reprodus neglijent, cu supărător de multe greșeli, pare pe alocuri necitit de editor/i. Criticul precizează de câteva ori că anexează textului diverse documente, însă niciunul nu figurează în cuprins, fără nicio explicație. Dar culmea amatorismului editorial o reprezintă croșetele: textul jurnalului ne este livrat, din loc în loc, cu decupaje vizibile, despre care nu ni se spune nimic. Nici cine le-a operat, nici când, nici de ce. Dacă a făcut-o autorul, precizarea era obligatorie. Dacă au făcut-o editorii postumi, indiferent de motive, e un autentic abuz.

E trist că posteritatea acestui mare critic și istoric literar pare a confirma unele dintre premonițiile sale cele mai pesimiste, exprimate chiar în jurnal.