TRANSFIGURARE
În fiecare toamnă tata cumpăra
de la moții ce își coborau din
munți
căruțele cu coviltir o baniță
de piatră de var
în schimbul unei măsuri
de porumb
privea visător oiștea lor supusă
de povară
ca gândul lui apăsat de șaua
zilei de mâine
îl știa bântuind fără noimă
din deznădejde în deznădejde
solitar
un cal nărăvaș ce frământa
iarna sub copite
dosea în noroi ultima zăpadă
sub clica umedă
să spele stâncile cele mari puse
ca temelie de la Început
tata arunca pietrele în apă și
varul sfârâia
așa se încinge sufletul omului
când trage să moară medita
tata
se topește strat după strat
până când nu mai rămâne
decât o părere
Dar Tu îmi amintești că sufletul
nu se risipește
albește aerul eliberat din
plămâni
și se întoarce în traista Ta din
care a fost luat
curățit ca varul stins
numai bun de spoit pomii
de primenit pereții în
Săptămâna Luminată
când întunericul se desface ca
o pânză de in
și toate lucrurile din casă
par noi
sub ochiul Tău ascuns
prin care te uiți în mine
deslușești taine pe care
nu le pot pricepe
și chiar dacă le-aș ține ascunse
de pleoapele morții
nu pot să îmi apăr viața de Tine
sub privirea Ta smoala se
topește ca piatra de var
și aduce în ființă ulița pe care
mă conduc pașii fără să pot
să îi opresc
cine e copilul rătăcit strigă
din colb pietrele
Doamne spune-mi ce sunt
acestea
care mă urăsc și sfârâie
în urma mea
suflete pe care mândria
le calcă în picioare
nu auzi umbra timpului cum
suspină sub tălpi
dar Tu m-ai convins că din
pietre îți vei rdica slujitori
ca martori în Ziua Mâniei
când stâncile vor striga
împotriva noastră
când vor ieși din albul vieții
și vor lumina
calea celor pierduți
îți amintești vremea când
așteptam să devin o piatră
de ofir
să strălucesc în ziua aceea
măreață pe care doar Tu
o cunoști
când se vor striga numele
și eu am vrut să văd gloria
aburind pe fruntea Ta
dar ai prefăcut destinul meu
în piatră de var nestins adusă
sub coviltir
din Golgota
și ai stins-o în sângele Tău
s-a topit strat după strat până
când spiritul meu
a devenit o pastă albă
aerul tremura strălucind
în prezenta Ta aveam fața
lui Moise
coborând de pe munte
mi-ai acoperit cu blândețe
ochii cu o năframă
să nu mă înspăimânt
când mă treci dincolo
pe dealul veșniciei
CETĂȚILE DE SCĂPARE
Ori scăpăm ori crăpăm
în vremurile astea tulburi
medita tata în timp ce freca
cu usturoi
o felie de pâine prăjită
pe soba de tuci
o ungea tacticos și privea
gânditor cum se topește untura
tot așa se transformă și viața
noastră în apă
se prelinge prin crăpăturile
oaselor
până când nu mai rămâne
decât sufletul
sărman și singur
obrazul lui arăta ca o hartă
cenușie
cu râuri și drumuri pe care
le trecuse Isus
în vremea când umbla
pe pământ
dar ce e sufletul tată
un împrumut de două grame
din Dumnezeu
pe care El ni-l dă când venim
în lume
de aceea mintea omului
nu are început și nici sfârșit
nu poate fi închisă într-un cufăr
și păstrată pentru trecerea
vămii
o ia razna și îți topește
în suflet smoală
și fiecare zi miroase a putregai
îți oblojești viața cu rugăciuni
ca pe o rană ce nu se vindecă
niciodată
și înțelegi cum răzbunătorul
sângelui te adulmecă pe furiș
îți cere prețul pierdut
din mâna ta
când pumnalul lucește
înaintea somnului
îți înjunghie liniștea pe stânci
– alergi disperat spre cetățile
de scăpare
poate vei ajunge după zidurile
înalte până în zori
și nu vei mai simți Îngerul
așteptând la ușa ta l