După docte incursiuni imaginare prin Bucureștii literari și după un remarcabil roman de debut, în 2018, Andreea Răsuceanu reconfirmă pe linia prozei de largă respirație istorică. Vântul, duhul, suflarea prelungește structura etajată din precedentul O formă de viață necunoscută, experimentând din nou cu bune rezultate valențele narațiunii mozaicate cronologic, baroce în stil și plurivoce, ca perspectivă. Asocierea între referințele „de epocă“ și cele „recente“ nu e o noutate în literatura de dată recentă (Filip Florian, Doina Ruști, Varujan Vosganian, Florina Ilis ș.a.) și cam de fiecare dată această asociere a dus la bune efecte estetice, dacă a fost administrată cu discernământ. E, cred, și cazul autoarei de față.
Cu alte zone de interes estetic decât la debut, Andreea Răsuceanu mizează iarăși în noul roman pe farmecul epicului cu generoasă apertură istorică. Parte a unei anunțate trilogii, povestea se joacă abil cu geografia reală și proiecțiile ei fantasmatice, cu faptele stratificate în documente și prelucrarea lor ficțională, cu realitatea și mitologia. Dar nu e numai atât. Las deoparte stoarcerea până la ultimele consecințe a efectelor unei frazări muzicale, arborescente, în volute sinuoase și foarte consistente retoric, ce recreează fascinant topografii, gânduri și evenimente petrecute cândva, într-un sat bântuit de vânturi locale, de arșițe și inundații catastrofale, de tot felul de reașezări, de-a lungul timpului. E vorba acum de o miză existențială mai concentrată: țesătura încurcată a relației dintre părinți și copii (cu un accent prioritar pe maternitate), proiectată în trei secvențe temporale paradigmatice, fiecare cu ambiguitățile ei morale. Primele două cuprind epoca de după Al Doilea Război Mondial, cu prelungirile comunismului autohton de până la sfârșitul anilor 1980 și puțin după Revoluție. Cei doi naratori, fiică și fiu ai aceleiași mame, desfășoară în pânza complicată a testimoniilor (o narațiune urmează unei tentative de suicid, alta cuprinde și momentul zero al nașterii) istoria unei familii cu destule tare psihanalizabile, o istorie prinsă la intersecția unor lumi incoerente, foarte diferite și foarte ofertante narativ: un bunic venit să se însoare în România postbelică dintr-o Basarabie decimată de foamete; o fată luată „de suflet“ și crescută ca și cum ar fi fost copilul propriu; supraviețuirea la bloc într-un București cenușiu, carenat de restricțiile dictaturii ceaușiste (și mai ales de interdicția avortului); un divorț neclar, din care atașamentul afectiv dintre soți pare să nu fi murit niciodată; revenirea simptomatică, la diferite vârste, într-un loc al copilăriei cu un trecut fabulos și un prezent în continuă transformare; dispariția unui tată în apele Dunării („Marele Înecat“), în încercarea de a trece frontiera în fosta Iugoslavie, pentru a ajunge în mult visatul Occident; golurile întunecate ale biografiilor din dosarele de la CNSAS, consultate tocmai pentru a le lămuri; conace și gări părăsite, bântuite de fantome. Iubirile nefericite, iluziile înșelate, suferințele fizice și sufletești venite din senin, lipsa de empatie a celor apropiați, apartenența obsesivă la un loc anume și criza identității par să fie tot atâtea derivate ale unei maternități dacă nu ratate, atunci puternic amprentate de rupturi inexplicabile.
Al treilea fir narativ e obiectiv și plonjează în trecutul fabulos al satului de lângă Dunăre (prescurtat prin „C.“), devenit centru geografic al poveștii. Prin destinul nefericit al unui tânăr firav, lovit de un reumatism intratatabil, călătorim la mijlocul secolului al XIX-lea în generația boierilor antiunioniști din capitala Moldovei, unde slugeri, comiși, domnițe, călugări și ofițeri fac politică, se apără de holeră, călătoresc în străinătate și ctitoresc biserici la moșie, pictând pe zidurile sacre holograme ale binelui și ale răului, noțiuni atât de greu discernabile și atât de tainic ramificate spre viitor.
Împletite măiestrit într-un vast tablou diacronic, deloc lipsit de gustul decadent al discursului amplu, poematic, istoriile din noul roman al Andreei Răsuceanu se ridică amestecat pe deasupra oamenilor și a vremurilor precum vântul Duhului Sfânt invocat ca motto: vine de nu se știe unde și suflă unde vrea. Prezent pretutindeni ca un abur subtil, el e, de fapt, vocea din roman care spune tot ce s-a-ntâmplat acum și cândva, aici și aiurea, în viețile încurcate ale bietelor ființe de carne. Poveștile lor sunt dramatice și imprevizibile, dar încărcate de o frumusețe nostalgică, ca toate cele ce au fost odată și au pierdut adevărurile originare. Această frumusețe ca o catifea grea și plăcută la atingere e câștigul major al cărții de față.