În urmă cu mai mulți ani, la vernisajul unei expoziții de pictură, am exclamat scurt în fața unei lucrări: „îmi place!“ Un distins coleg din grupul cu care eram a intervenit cu o stranie doză de agresivitate: „Când e vorba de artă, nu are ce căuta plăcerea!“ I-am replicat atunci și repet acum că se afla într-o mare eroare. Componenta plăcere e inevitabilă și absolut necesară la orice întâlnire cu Arta. Ea traduce satisfacția, bucuria de a fi întâlnit ceva care răspunde unei așteptări personale, unei neliniști. Înseamnă că vibrezi la semnalele pe care obiectul (operă de artă, figură umană, colț de natură, gest, alcătuire) le emite spre lume. Momentul plăcerii e primul timp al unei comunicări care se poate apoi argumenta, consolida, detalia prin descifrare de forme, geometrii, antecedente, promisiuni. Nu te poți apropia deplin omenește de lume sărind peste acest pas (sau pe opusul lui, căci nu-mi place e o reacție la fel de autentică și promițătoare de amănunțiri cu miez). O raportare moroză, exclusiv rațională, posac-academizantă se văduvește singură de chiar pasul prin care se acceptă comuniunea, apropierea, deschiderea, apartenența.
Ei bine, două lucruri îmi plac la scrisul lui Răzvan Voncu. Mai întâi, pedant-dezinvolta sa situare față în față cu spațiul literaturii. Echilibrul și seriozitatea ardelenească a proiectelor sale, dar și grația cu care dezvăluie dincolo de (aparent) seaca suprafață a istoriei literaturii vegetații luxuriante, arhitecturi secrete, labirinturi incitante, licori nebănuite. Deși în stare de focusări abile pe segmente de frază, pe cuvinte, arta detaliului nefiindu-i defel străină, se dovedește preocupat, cu metodă și gesticulații deopotrivă retrospective și prospective, de punerea operei în rând cu ea însăși, dar și cu lumea largă a literaturii. Preocupat de rânduială, adică. Reuniunile literare pe care le stârnește sunt fie unele care dau o temă și contabilizează apoi răspunsurile textelor literare la provocarea sa, într-o țesătură coerentă, cu desenul urmărit de la început, fir cu fir, într-un proces care cheamă anume detaliile care îl pot instrumenta (vezi Arhitectura memoriei, Labirintul mărturisirii, O istorie literară a vinului); fie unele post factum, în care texte autonome scrise de-a lungul anilor în marginea unor cărți și autori sunt aduse alături, într-o nouă organizare, legăturile dintre ele fiind posibile grație artei interpretului de a rândui simfonic singurătăți melodice. Cititorul avizat, deținător de instrumente ale analizei profunde și ale sintezei suple, pune părțile în legătură, reconstituind rețele și o nouă ordine scripturală.
Din această a doua categorie fac parte volumele de studii despre scriitorii contemporani grupați pe genuri, veritabile compoziții de micromonografii, subtile și deschise, concatenate cu migală. Astfel, Poeți români de azi, I, a avut o primă ediție în 2015 și e reluat în 2019 cu completări și revizuiri (Editura Școala Ardeleană). A apărut acum, la aceeași editură, Critici literari de azi („spre deosebire de cartea de proză sau de poezie, cea de critică are o dimensiune pedagogică subiacentă, care-i dă o mai mare imunitate la uzura pe care o produce asupra textului factorul timp. Aspectul ei generațional este mult mai puțin relevant decât conținutul critic propriu-zis“ – perfect de acord!) și e în pregătire Prozatori români de azi. Mobilizarea pe genuri a comentariilor facilitează identificarea de mode și trenduri, dar și scoaterea în evidență a ceea ce are cele mai multe șanse să rămână („Criticul este cel care acționează permanent, direct și voluntar, asupra gustului public, exercitând un demers complex: analitic, formativ – Călinescu vorbea de calilogia care ar trebui să fie critica și istoria literară – și, deloc în ultimul rând, normativ“). Volumele nu sunt inventare exhaustive. Sunt culegeri de texte scrise de-a lungul anilor și alegeri cu schepsis mărturisit. Cărțile de critică înregistrează noutățile pe viu, beneficiind de sugestii dinspre trecutul literaturii și al propriului scris critic, dar nu pot bănui cum vor evolua lucrurile decât oprindu-se periodic, preț de un nou volum, pentru a extrage tipare și a propune încheieri. Cele trei volume ale seriei (două apărute, a treia ușor de închipuit pentru cine l-a urmărit constant pe critic în presa literară; și, în ce mă privește, cu o aromă de acasă dacă mă gândesc la seria mea alcătuită tot pe genuri, dar cu titluri mai puțin sobre: Oglinda și drumul, Vitraliul și fereastra, De veghe între cărți) confirmă apăsat un lucru pe care îl observam cu alt prilej: criticul literar Răzvan Voncu are autoritate și un de netăgăduit farmec și fiindcă frecventează deopotrivă, cu aplicațiune și rafinament, istoria literară. „Mecanism al diagnosticului“ și al bunei rânduieli (repet anume rânduiala, căci proiectul e unul bine armat și meticulos chibzuit), critica pe care o profesează e una echilibrată, elegantă, chiar prevenitoare, deși scrisul său știe să fie tranșant rămânând expresiv. Morga academică și mlădierea colocvială fac casă bună în comentariile sale. Ele sunt și trăsături ale dascălului cu har. Nu e de mirare că remarcă încântat excelenta conviețuire a dascălului cu criticul de câte ori îi iese în cale un astfel de caz. De pildă, Ion Vlad, prin care se definește „spiritul luminist ardelean, azi, în această împletire firească a actului critic cu cel didactic, în accentul deliberat pus pe utilitatea primordială a actului de cultură, în care rezidă însăși etica sa“.
Al doilea lucru care îmi place e modul fermecător și dezarmant cu care declară în textele sale critice îmi place. Semn că el este acolo, că reacția lui nu ignoră magnetismul prim al unui text ori al unei metode de lucru, că astfel face și mai accesibilă documentarea sobră ce urmează, mai personalizat-obiectivă. Scrisul său are incredibile virtuți melodice și picturale care se ivesc din „iubirea lucidă“ și „extazul“ pe care i le stârnește scrisul românesc din toate epocile, cum mărturisea în deschiderea volumului de Secvențe literare contemporane. Tot acolo apare și plăcerea „Opera literară ne place [s.m.] în multe feluri, ne implică nu numai emoțional, ci și rațional, iar istoria literară nu poate fi niciodată separată în totalitate de cultură“.
Iată câteva „deschideri vonciene“ ale jocului critic cu pionul plăcerii, toate culese din cartea despre critici. La Daniel Cristea-Enache: „Însă îmi place – pentru că îl umanizează și mai tare pe, altminteri, impresionantul arhitect al literaturii române postbelice – vioiciunea și chiar jubilația confesivă a lui Nicolae Manolescu“; „Îmi place foarte mult și că Dan Cristea este un critic care nu are rețineri în a spune, din când în când, și nu“; „Îmi place, de ce să mint, delicatețea d’autrefois cu care Dan Cristea își înscrie volumul Cronicile de la Snagov într-o tradiție culturală a locului în care trăiește“; „Îmi place foarte mult și că Tania Radu nu fuge de provocările noului context literar, în care editorii, publicitatea și «gustul public» (orice o fi însemnând acesta) pun la grea încercare independența criticului“; „Îmi place, în continuare, aproape tot ce spune criticul [Irina Petraș] despre literatura română și despre viața noastră literară. Îmi place, de pildă, faptul că se situează în contratimp cu moda, îmi place devotamentul ei pentru critică («zona cea mai tare a literaturii contemporane»), atenția pe care o acordă scriitorilor tineri“; „Îmi place foarte mult – și chiar m-am identificat, ca istoric literar, cu ea – răceala axiologică a profesorului Zamfir. Care știe ceea ce alți istorici literari (ca să nu mai vorbim de scriitorii înșiși!) nu știu: și anume, că timpul, pe de-o parte, și perspectiva universală, pe de cealaltă, sunt necruțătoare, mai ales cu literaturi mijlocii, ca a noastră“; „Îmi place și umoarea critică egală a lui Ion Pop, care-i permite să dialogheze cu spirite care îl fascinează fără să-l farmece, ca acela al lui Eugen Negrici, ori să recupereze, printr-o interpretare care corectează multe neadevăruri și nedreptăți post-decembriste, una dintre cele mai importante opere critice postbelice (cea a lui Eugen Simion)“; „Trebuie să spun că îmi place enorm și al doilea eseu din carte, intitulat Principiul paradisului și subintitulat Vocea care vorbește în poemul epic modern. Nu doar pentru că [Horia-Roman Patapievici] pornește de la o fină observație de close reading (și anume, distincția între liric și epic, din punctul de vedere al vocii interioare). Ci mai ales pentru încrederea calmă, implicită, în funcția și rostul culturii“. „Bucuria frumosului literar și plăcerea de a scrie despre cărți“ – pe care le remarcă la Dan Cristea – sunt prezente peste tot în cărțile lui Voncu, fiindcă „există și o «plăcere a textului» prelungită, un soi de derivat senzual al palpării cuvintelor celuilalt“ (Ion Pop), iar „fără plăcerea lecturii, fără viciul cititului de dragul cititului, nu există critică literară, ci doar o rutină a manipulării valorilor“.
Sunt din nou de acord că literatura română, chiar dacă influențată de contexte și condiționări, de „vremuri“ și răsturnări de orânduiri, are propriul timp, propriul ritm, ca orice Artă. Cărțile lui Răzvan Voncu sunt probe de neocolit. Rămâne valabil și avertismentul său din Poeți români de azi: mentalitatea prezenteistă amenință să ducă la dispariția tradiției, „iar fără tradiție – o dovedește tocmai traseul strălucit din aceste ultime trei decenii de libertate – nu poate exista poezie mare“. Aș adăuga doar că identific o oarecare contaminare cu perspectiva nocebo a mai vârstnicilor care, reacție la dezinteresul fățiș și pueril al mai tinerilor față de tradiție, aleg să declare inexistența acestora în grup. Ceea ce e departe de adevăr. Tot astfel, tineri poeți, prozatori, critici literari își văd de proiectul lor scriptural suspendat, punându-și singuri în primejdie impactul prin încremenirea în reacția nocebo la cei „expirați“, ignorând senin termenul de garanție care ne pândește pe toți. E aici un impas, o înfundare a canalelor comunicante păguboasă pentru ambele tabere care se lasă în voia acestui surd război fără miză din start.