Astăzi se împlinesc, zi cu zi, 30 de ani de la 13 iunie 1990. Ce interpretare ați da acum evenimentelor de atunci?
I.
Tocmai am văzut la televizor scena în care Ion Iliescu mulțumește „delegației minerilor“ că au răspuns la „chemarea“ lui și au venit să salveze Capitala de „fasciști“. Cuvintele puse de mine în ghilimele aparțin președintelui. În foarte mare măsură, ele lămuresc, fără putință de dubiu, ce s-a întâmplat la șase luni de la revoluție în frageda democrație românească. Restul ține de interpretare. Esența evenimentelor este, toată, în aceste cuvinte. Din nefericire, mulți dintre noi le-au uitat. Inclusiv eu și încă în două împrejurări importante în care mi s-a oferit ocazia să vorbesc despre sau cu Ion Iliescu. Ultima oară, când i-am schițat portretul într-un capitol anterior din Convorbirile noastre. Prima oară, când i-am luat un interviu, imediat după alegeri și mineriadă. Și atunci, și acum, am urmărit să „scot“ altceva de la el, deși, culmea, în 1990, ideea de la care a plecat interviul fusese legată de mineriadă. În deruta generală din acele momente, când mulți dintre noi se întrebau cum a putut președintele să calce în picioare principiile statului de drept, atrăgându-și blamul Occidentului, prietenul meu Z. Ornea mi-a sugerat să fac un interviu cu Ion Iliescu. Înainte de a hotărî cum să procedăm, ne-am întâlnit în trei la Palatul Victoria, unde președintele își avea încă biroul. Nu i-am spus nimic de un eventual interviu. L-am abordat, în schimb, cu întrebarea referitoare la rolul lui în mineriadă, care ne frământa. Răspunsul a fost surprinzător: „M-au tras în piept.“ Și a declanșat de fapt solicitarea propriu-zisă a unui interviu. „Domnule președinte, i-am spus, permiteți-mi să remarc că nu e nicio rușine ca, la jumătate de an de la o revoluție care a schimbat toate regulile jocului în România, fără suficientă experiență, în ciuda trecutului dv. politic, să recunoașteți că ați fost dezinformat. În schimb, dacă n-o veți face, o sută de ani de istorie nu vă vor spăla imaginea politică.“ Am avut gură rea. Să nu crezi, dragă Daniel, că eu însumi eram foarte sigur de ce-mi ieșea din gură. Departe de a fi profet! Din contra, ce naivitate să-mi închipui că Iliescu îmi va urma sfatul! Politic vorbind, cine eram eu, în definitiv, să mă adresez astfel politicianului versat care-l înfruntase pe Ceaușescu? Iliescu nu s-a arătat ofensat de lipsa mea de respect. A căzut pe gânduri. S-a plimbat prin imensul birou, ignorând intervențiile gărzii personale, care s-a ivit brusc în cadrul ușii și i-a sugerat să nu stea în dreptul ferestrelor care dădeau spre Piața Victoriei. Era epoca fricii de piețari. Tăcerea din birou a durat un sfert de oră sau mai mult, n-aș mai putea spune. Apoi, Ion Iliescu s-a oprit în fața scaunului meu și m-a întrebat: „Unde vrei să publici interviul?“ Nu știu de ce n-a venit vorba de TVR. Niciun cotidian nu-i convenea. Ideea României literare ne-a dat-o Z. Ornea, care o vreme păruse a-și fi înghițit limba. Iliescu a acceptat-o. L-am rugat să accepte de asemenea să vin cu un fotograf ales de mine. N-a avut nimic contra. I l-am propus pe Nicolae Triculescu. A doua zi, surpriză! A întârziat destul de mult, ceea ce nu-i stătea în fire, din cauza unei migrene. Mai rău, n-a fost chip să aduc în discuție mărturisirea pe care o „scăpase“ cu o zi înainte. Nici măcar nu s-a codit. Mi-a spus clar că nu i-am înțeles bine cuvintele. În acest caz, te poți întreba, prietene, de ce am insistat să-mi acorde interviul și, mai grav, de ce l-am publicat. Habar n-am. De câte ori, după aceea, mi-am reproșat faptul, mi-am căutat un alibi în lipsa mea completă de experiență în materie. „Ei, dacă aș fi fost Oriana Fallaci, îmi strângeam frumos lucrușoarele și plecam acasă.“ Dar eu nu mă văzusem înainte cu Mao Tze Dun. Interviul m-a pus rău cu toată lumea. Pe bună dreptate. Când s-a întâmplat să-l recitesc, foarte rar și întâmplător, m-a pus rău și cu mine însumi. Nu chiar toate observațiile care mi s-au făcut au fost adevărate. Una s-a tot repetat. Deunăzi, un coleg de breaslă și fost lider țărănist m-a certat rău de tot pentru ce am scris despre Corneliu Coposu în fragmentul din Convorbiri publicat în România literară. Și mi-a trântit-o de la obraz: uite cine se găsește să-l critice pe Senior, același care îl considera, într-un interviu ticălos, pe Iliescu „om cu O (mare)“ Povestea asta cu O (mare) a fost pusă în circulație de Paul Goma. N-are nicio sămânță de adevăr. Îl întrebasem cu totul altceva pe Iliescu, și anume cum reușise într-un timp atât de scurt de când devenise președinte să-și înstrăineze aproape întreaga clasă de intelectuali, deși un intelectual (în interviu nu-i dădusem numele: C. Țoiu) fusese acela care prevăzuse în el înainte de 1989 un lider și un om cu O (mare). Întrebarea continuă să mi se pară destul de curajoasă. I-o adresam, în fond, președintelui democratic ales al României. Să ne întoarcem de unde am pornit. Mineriada m-a șocat, ca și pe alții, din clipa în care a avut loc. N-am fost piețar, dar am participat la unele întâmplări din acele zile. Cum ar fi bătălia din zona Arhitecturii și Universității, când din ordinul ministrului de Interne, generalul Chițac, au fost incendiate trei autobuze ca să se dea vina pe studenți. Nu, nici eu, nici G. Dimisianu, nici Alex Ștefănescu (veniserăm împreună de la redacția României literare) n-am aruncat cu pietre. Am fost doar spectatori oripilați la evidenta manipulare. Am văzut cu ochii mei secretariatul Facultății de Filologie devastat de mineri. M-a scutit Dumnezeu de a mă afla acolo, când prim-ministrul Petre Roman, însoțit de Mihai Șora, ministrul învățământului, de profesorul E. Simion și de alții, i-a acuzat pe studenți de a fi dat cu vopsea roșie pe pereți ca să pară că e sânge. L-am avut student pe Marian Munteanu, al cărui spate biciuit de mineri nu-mi iese din minte. Era să mă aleg cu o bâtă în cap, când n-am avut de lucru și i-am întrebat pe minerii dintr-un camion, oprit pe marginea străzii, cum de merg împreună bâtele și crucea de lemn arborată de unul dintre ei. „O să vezi tu, când ți-oi trage una!“, mi-a strigat un miner.