Într-un capitol consacrat plimbărilor şi picnic-urilor din Pitoresc şi melancolie, Andrei Pleşu arată cum reabilitarea renascentistă a polis-ului antic a avut drept consecinţă aşezarea naturii pe o treaptă secundară în ierarhiile omului modern, faţă cu cetatea, unde se manifestă destinul său civilizator. Oraşul fiind sinonim cu seriosul și cu utilul, natura nu are sens decât ca divertisment, relaxare, repaos întremător: „Spiritul întreprinzător al ‘cetăţeanului’ modern nu mai recunoaşte în natură grandoarea cosmogonică a primelor zile ale Facerii. Ea e doar decorul zilei a şaptea.“ De unde şi ideea Repausului dominical, când orice bucureştean care se respectă – bunăoară Mitică, d. Georgescu ori madam Nicolescu – ia Trenul de plăcere spre Sinaia, Buşteni, Predeal, cu gând să uite de Atmosfera încărcată a capitalei. Atâta doar că orăşeanul „transferă în exterioritatea naturii moravurile interiorului burghez: o caută pentru a mânca în ea, pentru a dormi în ea, pentru a flirta în ea“. „Duminicalismul“ transformă natura într-o „soluţie gregară, de sfârşit de săpămână, pentru crescânda plictiseală din oraşe. Weekend-ul capătă ritmicitatea anostă şi vag grandilocventă a predicii de duminică, sau a vizitelor de curtoazie datorate câte unei mătuşi singuratice.“
Protagoniştii Momentelor lui Caragiale nu pierd nicio ocazie de a demonstra că un sfârşit de săptămână într-o staţiune de munte e doar un apendice al petrecerilor cu mici şi bere de pe terasele bucureştene, o prelungire a Cişmigiului, a Gambrinusului, a lăptăriilor din Lipscani. În lipsa lor te ucide, literalmente, plictisul: „N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical!“, suspină Costică Parigoridi, căruia i-a fost lene să se scoale devreme să plece cu soţia la neamuri, „tocmai în Muscel“, iar acum îi vine să urle a pustiu pe străzile Bucureştiului. „Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn (…). Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang“. Amicii, mai întreprinzători, au luat câte o birjă până în Gara de Nord, dispeceratul expediţiilor estivale spre Valea Prahovei. Odată suiţi în Trenul de plăcere, nimic nu le poate strica bucuria – atent regizată – a otium-ului binemeritat: „Trenul sosește la Sinaia regulat. Lume – destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine știe să-și facă un plan bine hotărât nu se rătăcește niciodată. Familia Georgescu știe perfect ce are să facă pas cu pas și minută cu minută. Astfel, madam’ Georgescu, cu d. Georgescu și cu puiul se urcă-n birjă și merg drept la parc, unde muzica militară cântă cadrilul Les petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal.“
Intensitatea deplasărilor îşi atinge apogeul la jumătatea lunii lui Cuptor, când tot Bucureştiul pare a-şi fi dat întâlnire la Sinaia: „Vreme splendidă, deși prea călduroasă, și o mișcare neobicinuită: pe de o parte afluența trenurilor de plăcere, ale căror bilete, fiindcă lunea cădea între două sărbători, erau valabile până miercuri dimineața; astfel, se-ngrămădea lumea pentru bâlciul de a doua zi marți, sf. Maria, când e și hramul mănăstirii“ (Ultima oră). Cât de sensibil e bucureşteanul la aspectul plezirist al „naturii duminicale“, o sugerează sinesteziile declanşate de apariţia unui nor deasupra Caraimanului: „cu cât în valea Prahovei apasă mai greu pâcla, cu atât norulețul se ridică mai sus și se umflă mai tare, clocotind ca o gogoașă uriașă în vasta tigaie a firmamentului încinsă de flacăra colosală a lui Phoebus. Gogoașa a acoperit, de când au văzut-o, tot Piscul Câinelui, prea strâmt pentru pornirea ei de umflare, și acum se revarsă grozavă peste Valea Rea. (…) S-a dus petrecerea! s-a stricat cheful!“ (Gazometru).
Imperativul repaosului dominical e preluat conştiincios de personajele lui Mateiu I. Caragiale din Sub pecetea tainei: „potrivindu-se obșteștei dobitocii bucureștene de a se lipsi fiecare de rostul și binele de acasă pentru a merge să se strâmtoreze, să mucegăiască ori să degere pe scump la vreo sălbăticie de munte sau de băi“, Gogu Nicolau pleacă la Bușteni „în cea din urmă Duminică a lui Iunie din 98“, cu gând să-şi petreacă luna de odihnă la aer curat. O dată în plus, socoteala din staţiune nu se potriveşte cu cea de acasă: „a plecat dimineața cu trenul de plăcere să ia o odaie cu chirie la un țăran. (…) A luat masa la birt ‘la Bucegi’ unde s-a întâlnit cu Lică Ștefănescu (…). S-au mai plimbat, s-au mai cinstit până la trenul de seară în care s-au suit împreună ca să se întoarcă la București. La Câmpina, Gogu Nicolau a cumpărat două ciorchine de cireși legate pe bețișoare ca să le ducă acasă.“
Aşa cum zăpada artificială din vitrina magazinului de sport de pe Calea Victoriei pare, în Accidentul lui Mihail Sebastian, mai autentică decât cea de pe pârtiile de la cabana Postăvaru, birtul „la Bucegi“ e mai „întremător“ decât Bucegii înşişi. Pitorescul şi melancolia peisajului se rezumă, în ochii burghezului obişnuit cu reclamele cinematografelor de pe bulevardul Elisabeta, la afişele colorate din gara Predeal; graţie lor, stațiunea montană ajunge să semene, în reveria Norei, „cu un cazinou, cu un dancing, cu o sală de recepţie“. La urma urmei, „dominicalismul“ e arta de a substitui naturii suma – uşor manipulabilă și deloc costisitoare – a reprezentărilor ei metonimice. Moş Crăciun-ul pe schiuri de chibrit primit în dar de Sandu în Jocurile Daniei o dovedeşte cu prisosinţă.