Cristian Pătrășconiu: Cum vă pregătiți „timpul poetic“, domnule Genaru? Sau, în această privință, efortul dvs e foarte mic, pentru că un asemenea timp vă vine, vă este dat?
Ovidiu Genaru: Eu, domnule Pătrășconiu, sunt un autodidact încăpățânt. La teoria literaturii sunt un zero. Sau aproape. Mă alint, dar ăsta e adevărul. Să nu așteptați de la mine răspunsuri savante. Esența lucrurilor îmi scapă. O caut de vreo optzeci de ani. Și tot de atâta vreme mă caut pe mine însumi în spațiul nemărginit al conștiinței. Prea multe neliniști și întrebări n-au primit răspunsuri. Firește, nu sunt singurul. Perseverez însă. Îmi întinde uneori o mână de ajutor intuiția, o formă misteriosă de cunoaștere. Intuiției i se potrivește sintagma: „deodată, din senin…“ apare soluția. Acest proces irațional oferă soluții raționale unor acumulări direcționate într-un anume sens pe care numai intuiția le poate sintetiza surprinzător. Aparent o explozie din nimic. O revelație superioară care scapă oricărei explicații. Minunea e ascunsă bine în enigmele creierului. Acum vine și întrebarea dumneavoastră: e posibil să pregătim „timpul poetic“, adică starea favorabilă, mirabilă care precede scrierea unui text poetic? Încununată de succes 100%? Uneori da, nu întotdeauna, poezia e la fel de capricioasă ca și intuiția, nu se lasă dresată. Poezia are milioane de fețe, uite-o, nu e; această expediție în inexprimabil, dicteu controlat subtil al vreunei entități interioare…Sau, cum sugerați dumneavoastră, ceva care vă vine, vă este dat, vi se dictează cuvintele din senin… Să pregătesc „timpul poetic“ –, adică să încerc să personalizez inefabilul mecanism al declanșării nevoiei de a scrie. De parcă ar fi o funcție fiziologică… Da, uneori ar fi posibil; să stau la pândă, scriitorul e mereu la pândă, apare sau nu vânatul? Uneori poemul e un soi de jurnal al clipei; trăire, extaz, meditație, vizibilitatea invizibilului, revelație. Limbajul e capabil să exprime intuitiv inexprimabilul. Uneori, scriu ca să îmi îmblânzesc fantomele care mă bântuie; sau să mă vindec de o durere fără nume, fără o cauză precisă. Valențele unui text poetic sunt infinite: artă combinatorie, echivoc, disimulare, șoc, contrarii în proporții farmaceutice… sub semnul codificat al metaforei.
Metafora, pentru mine, e regina. Ea nu trebuie desferecată. Nu, nu. Lăsați-o virgină. E rezultatul unei implozii de sensuri.
„Toți sfinții zugrăviți în tindă / Cu acuarelă suferindă…“. Arghezi a primit cuvântul suferindă de la Dumnezeu.
Vă vine, vă este dat. Ați pus punctul pe i. „Timpul poetic“ e o noțiune vagă. Dar subliniez: îmi vine, îmi este dat, nu la întâmplare, ci subsumat stării mele confesive. Îmi vine dintr-o masă critică acumulată, din sensibilitatea mea de poet, din cultura și experiența mea de viață. Așa-zisa inspirație, sora mai mică a intuiției, te „lovește“ pe stradă, în avion, sub duș, când plângi. Îți notezi ideea. Crezi că o vei folosi. Ți se pare ca o revelație. Cu vreo 60 de ani în urmă adunasem câteva sute de astfel de notițe. S-a ales praful și pulberea de ele. Genaru, la senectute, aproape că nu-l mai cunoaște pe Genaru tânăr. (Sunt cam laș…)
Cum pregătesc „timpul poetic“? În nopțile albe din junețe, când prospețimea anilor se deda cu bucurie la câte o aventură bahică, scriam impulsiv, haotic, reactiv, ca să-mi satur pornirea irepresibilă de a scrie. (De a mă cunoaște pe mine însumi.) Din neamul meu sunt singurul care fac asta. Mă trag din oameni simpli, bunicii mei după mamă/tată au fost țărani. În întunericul labirintic al creierului meu păstrez câte ceva de la antecesorii mei necunoscuți.
„Timpul poetic“?
La un șoc emoțional puternic, în primăvara lui 1971, an cenușiu, urât, întunecat, umed, sărăcăcios, cu măhălălile mele îngălate în mocirle, am scris gâfâind, pe nepregătite, ca un apucat, ziua și noaptea, în două luni, Patimile după Bacovia, fără vreo trimitere la ilustrul meu înaintaș.Exceptând titlul care mi-a salvat cartea de la cenzură.
À propos: care e, pentru dumneavoastră, timpul ideal al poeziei?
Îmi place un text din Emerson: „Lumea – această umbră a sufletului, sau alter ego – se întinde de jur împrejurul meu. Atracțiile sale sunt cheile care îmi desferecă gândurile și mă familiarizează cu mine însumi. Mă avânt cu sete în larma ei“. După Emerson, amplitudinea experienței influențează proporțional și profunzimea cunoașterii în conexiune cu nevoia imperioasă de ireal, de altceva, de nevăzut, de neatins, de o supra realitate pe care o simțim în jurul nostru. Acesteia trebuie să-i dăm un nume. Ar fi, pentru mine, Poezia. Fără un timp anume. Timpul zero. Oricând. Cunoașterea de sine? Explorare continuă în căutarea esențelor din inima invizibilului. Scriam în tinerețe că „omul emite un crin peste veacuri, fără să știe…“. În limbajul obișnuit, e imposibil. În cel poetic, îmi dezvăluie generozitatea; frumusețea spirituală, lumina lăuntrică.
Pentru mine, timpul ideal al poeziei e risipit, cred, prin toate cărțile mele, dar mai cu seamă în ultimele, scrise după șaptezeci de ani. E chiar ciudat, inexplicabil. Sunt un poet atipic, iar pentru mine poezia nu este singura confruntare cu lumea. Cândva, a fost gimnastica de performanță, pictura pe sticlă și de șevalet, călătoriile, Evul Mediu, Renașterea. Mi-ar fi plăcut să mă nasc la Florența, în minunata Toscana.
Timpul ideal al poeziei, pentru mine, e atunci când reușesc să scriu bine. Cred, sper, că mă aflu încă înlăuntrul acestui timp.
Există o Vârstă de Aur a poeziei pe care o faceți? Sau poate că aceasta nu a venit încă?
Am precizat: eu sunt un autodidact dintr-o „provincie pustie“, unde „mulțimea anonimă se va avea în vedere“. Un poet-amator care emite de la Bacău. Dacă aș fi un clasic în viață, ceea ce nu mi-aș dori fiindcă îmi place să fiu viu, v-aș livra un răspuns sigur. Deja am comis o greșeală. Nu cred că în viitor careva dintre contemporanii mei, poeți, să fie considerați clasici. E prea mult pentru mine să-mi aflu o Vârstă de Aur a poeziei. Cuvintele uriașe mă inhibă, mai ales că ne aflăm în sfera perfectei subiectivități. Gusturile și judecățile de valoare evoluează, azi ești, mâine nu. În cultura română valorizarea este influențată mult de „ingrediente“ extraliterare. Să înlocuim „vârsta de aur“ cu un „vârf“ al poeziei mele. Și așa ar fi prea pompos acest demers. A fi poet în provincie…Te cunosc toți locatarii de pe scară. Și poștărița care ți-aduce cărți. Generația ta s-a mutat în cimitir. Orașul? – alte măști, alte chipuri. Alt limbaj. Liceenele sunt deja mame din imprudență. Poet ras pe cap nu există. Unde-s pletele? În secolul al nouăsprezecelea. Nu mai este nevoie de tine. Te rugăm, fără serenadă la fereastră. Dacă nu ești atent, băieții ăștia crescuți cu piept de pui îmbibați cu hormoni alunecă pe trotuar pe rotile și-ți „iau“ gleznele. Sunt tare grăbiți. Îndrăgostirea e caducă. Hei, te culci cu mine? Dacă nu – cară-te.
Merge, în pandemie, „terapia cu îngeri“? Funcționează?
Ca și vaccinurile anti-Covid 19, nici terapia cu îngeri n-a beneficiat de timpul experimentării pe umanoizi. Prin urmare, cercetările sunt în curs de desfășurare. Dar să bat câmpii un pic. Constat că titlul cărții mele, oarecum neobișnuit, îmi face probleme. Un amic caută în librărie propria carte de poeme. Domnișoară, vă rog, aș vrea Întreținerea focului. Acesta era titlul. Vânzătoarea e descumpănită. Zice: încercați la standul cu tehnice. Și eu am pățit-o. Cer Terapia cu îngeri. Cu ce? se miră vânzătoarea. Există așa ceva? Cum cu îngeri? La noi nu e. Nu ținem cărți religioase. E monopolul bisericii. Eram în Ardeal, la Sibiu.
Înainte de 1989, librăriile aveau prostul obicei de a expune/vinde carte de poezie. Era o greșeală fatală. Situația s-a normalizat prin revoluția din 1989, când librăriile au devenit, în majoritatea lor, cum era și firesc, cârciumi de cartier.
Dar să-mi explic „medicamentul“. Voi apela la Biblie. Rezum. Îngerii sunt ființe spirituale, subtile, imateriale, netrupești; ne ocrotesc; îngerii nu se împrumută, nu se căsătoresc; ne conduc spre decizii înțelepte; ne reprezintă în fața lui Dumnezeu; ei sunt ai lui Iisus; nu se reproduc; au inteligență și voință; ne sunt superiori; au un limbaj propriu; îngerii care au păcătuit / s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu se numesc demoni. (Ca la oameni.)
Îngerii sunt miliarde și miliarde și ne modelează rugăciunile. Ne corectează. Cu ajutorul lor ne mântuim sufletul. Farmaciile nu vând medicamente pentru suflet.
P.S. După părerea mea, îngerii sunt, totuși, ușor anacronici fiindcă nu au sex. Fără sex, globalizarea devine imposibilă.
Ce (mai) pot face îngerii pentru poezie?
Biblia, în integralitatea ei, este poemul genial al umanității creștine. Înainte de anul 1989, îngerilor le erau cu desăvârșire interzis să dea o mână de ajutor poetului. Acum, odată cu reînvierea poeziei religioase, densitatea îngerilor a redevenit normală. Îngerii jinduiesc să alunge fiara din om; ca și poezia; să ne înfrumusețeze viața, să ne învețe cum să ne ferim de demoni. Suntem împresurați de mătăsoasa și discreta lor prezență și bunătate. Când ne rugăm, aceste ființe spirituale ne ajută să ne cunoaștem, să ne simțim integrați în cerul înstelat; ei pun rugăciunea în poala lui Dumnezeu. N-ai cum să scrii un poem dacă în urechea ta nu locuiește temporar un înger care să ți-l dicteze în șoaptă. Fiindcă numai tu îl poți auzi.
Criticii literari numesc această locuire fulgurantă, fragilă și capricioasă inspirație. Terapia cu îngeri rămâne universal valabilă doar pentru cei care cred în ea. Supercomputerul nostru biologic, creierul uman, conține în straturile sale profunde, inexplorabile, memoria întregii noastre evoluții, laboratoarele secrete specializate în livrarea, la cererea poetului, a celor mai expresive metafore. O infinitate din care să alegi, asta da, asta nu…Tu alegi. Poezia și îngerul se întâlnesc, se îmbrățișează în spiritul tău. Natura lor e comună.
„Numai acela e înger, care trece prin geam fără să-l spargă“. Am citat dintr-un text de-al meu.
Cum apreciați: e o inflație sau un deficit de cer, de zei, de înălțime, de îngeri în poezia de acum?
Întrebarea dumneavoastră exprimă o nostalgie nenumită, o durere subtil sugerată că poezia de azi și-a pierdut altitudinea umanistă, coborând în viscerele joase ale „urâtului“, trădându-și nobila spiritualitate. Pragmatismul delirant al vieții sociale a îmbrâncit poezia în divertisment și derizoriu. O rinocerizare programată abil, minuțios (deficit de școală, de educație, de cultură, de morală, de comportament) se propagă ca o altă molimă planetară. Cineva, entități invizibile forțează această involuție pentru a obține un „alt om nou“. Zeul tău de azi e fotbalist sau bucătar. Cartea e scumpă, prea scumpă, inaccesibilă. Din programele școlare sunt eliminați Sadoveanu, Coșbuc, Iorga, patrioții. Ce urmează, oare?
Cum apreciați că e, în mod fundamental, poezia: soluție individuală sau soluție colectivă?
În marasmul contemporan, cu trimitere la Ciuma lui Camus, sau Rinocerii lui Eugen Ionesco, fracturat/forfecat de crunte disparități ireparabile în care insul simte că se dizolvă în masa proteică a celor opt miliarde manipulate de Dumnezeii zilei – aplicarea unor soluții colective ar fi o utopie. Diversitatea enormă a lumii țipă în toate limbile pământului. Trăim împreună comprimați de densitatea globală, nu ne cunoaștem, dar ne urâm, închiși în cochilii incasabile; comunicăm doar cu voci fără chip; nimeni nu mai are răbdare să ne asculte; mobilul generează însingurări ireversibile; aproapele nostru a devenit departele nostru. Am tras obloanele. Pândim. Scriem anonime, invidia ne arde pe dinăuntru. Media împarte generos virgule între subiect și predicat. Poezia? Care poezie? Sex în grup, să liniștim impulsiunile tinerilor. Poezie? Mămici la 11 ani? Tata, mama nu-s acasă, lucrează zi lumină la o companie de prezervative. Ce naiba, suntem europenii de la coada continentului. Îmi pare rău de mine, poezia a fost mereu drogul care a făcut să-mă bată inima. Și încă este. Cu deznădejde spun asta. Fără cap, omul se întoarce la viața de turmă: asimilează și dezasimilează, aruncă oasele în peșteră; neanderthalienii proaspăt rași cu lama Gillete și bine alfabetizați. Oare se vor repeta ciclurile vechi de evoluție? Bocetul, cultul morților, textele mistice, magie, poezie religioasă etc.? Ipoteză speculativă, nu-i așa? Observ în ultimii zece/douăzeci de ani un efort conjugat al unor vectori (mercenari) de discreditare a culturii, operațiune bine țintită, tenace la fel ca picătura chinezească. Mari artiști ai umanității, pictori, sculptori, poeți, muzicieni sunt mânjiți cu epitete dezonorante; bețivi notorii, isterici, lacomi, bolnavi psihic, sifilitici…
Domnule Pătrășconiu, în vremuri crunte, poezia nu moare totuși; ea se retrage în biblioteci așteptând plecarea în haos a barbarilor.
Ce e, de fapt, poezia – ca soluție?
Ca soluție la ce? Și în ce timpuri anume? Antropologii ne vorbesc de cultul morților, de mituri cosmogonice, de o anume cadență a versurilor orale cu transmitere altor generații; de ritm, sugestie, descântec, incantație simbolică, toate laolaltă sau pe rând cu efecte tămăduitoare asupra suferințelor sufletești. Cultivând acest spor de poezie involuntară, inconștientă, în colectivități, oamenii au progresat în descifrarea sensului vieții. De aceea, a smulge acum poezia încastrată în ADN-ul uman semnifică un drum invers, de la homo sapiens la primitivism. Găsesc un text antic din Egipt: „Și mama l-a condus câțiva pași pe fiul cel mic, Amir, și i-a dat un covrig la școală și l-a rugat să repete pe drum cântecul caprei pătate“.
Sunt patru mii de ani de atunci.
„În fiecare operă poetică există, în măsuri diferite: vis și veghe, intuiție și rațiune, mărturie de aderență la lucruri dar și la propria viață interioară a poetului, rigoare mentală și părăsirea spontaneității, clarviziune și limbaj cifrat, disciplină severă și joc gratuit, elan și sacrificiu, voluptate și asceză, expresie a unui eu unic, bine diferențiat,și totuși a unei participări la lume și la viața celorlalți oameni, și chiar a unei alienări de sine“ (Ion Biberi, Poezia, mod de existență).
Curge altfel timpul pentru poezie într-un oraș (mai degrabă) mic?
Ție, Genarule, ți s-a dat la naștere un timp de trăit, o durată. Luni, ani, zile, câte anume nimeni nu știe. Cum folosești timpul primit? Primit de la cine? Cum îl consumi într-un oraș mic, periferic, unde nu se întâmplă mai nimic? Dar într-o metropolă? Sunt diferențe de percepție a timpului? Tu, Genarule, poți încetini ritmul consumului? Cum anume? Timpul e o temă grea, cea mai grea. De la junețe nu trebuie să mergi ca să ajungi la bătrânețe. Îmbătrânești și în nemișcare. Oare de ce? Te-ai născut, se deschide prompt cronometrul. Timpul lucrează ciudat. În tinerețea lor, bodegile au fost librării. Am mai spus asta. Timpul e în tine. Te afli într-un oraș (mai degrabă) mic. Și Bucureștiul e mai mic decât Parisul…Centrul lumii ești tu. La Bacău, timpul curge încetișor, apoi se odihnește „pi șentru“, pe-o bancă, și moțăie, că doar nu dau turcii. „Într-un han, departe / doarme și hangiul…“.
Se intersectează mult timpul (& duhul) poeziei dumneavoastră cu timpul (&duhul) poeziei concitadinului dumneavoastră, George Bacovia?
Viața mea după viața lui Bacovia? Doi locuitori ai aceluiași oraș, și totuși altul, în timpi diferiți. Între noi, „un gol istoric“ de aproape 50 de ani. Într-un deceniu, cât am fost muzeograf la Casa Memorială Bacovia, n-am folosit nici un punct, nici o virgulă din opera Poetului.
Patimile după Bacovia sunt ale mele în totalitate. Și după.
Cine e „Cehov de Moldova“ și ce face acesta pentru a fi așa ceva?
Cred că eu sunt. Ce fac pentru a fi așa ceva? Scriu cărți. Nu mai rețin cine a spus despre mine că aș fi un Cehov mai mititel, de Moldova. A fost un zvon care a „prins“.
Sportul este unul dintre detaliile însemnate, chiar dacă marginale, pentru poezia dumneavoastră? Detalii, vreau să spun, dintre cele pe care nu e prea ușor să le băgăm de seamă. S-a scris cândva că sunteți (și) „un atlet al melancoliei“…
Alt zvon. Fake news. Radu Călin Cristea, Dumnezeu să îl odihnească, a scris o Postfață minunată la Antologia de la Cartea Românească, 1986. El a lansat formula insolită – „atlet al melancoliei“. Știrea s-a răspândit repede. Atenție! Un sportiv de performanță s-a infiltrat în Poezie! Păzea!
Mai credeți că „frumoasele picioare ale femeilor sunt amintirea unor aripi smulse“?
Ați observat că n-am fixat o limită de vârstă. Astfel, nu favorizez și nici nu dezamăgesc pe careva. Au de unde alege. Știu, simt că și dumneavoastră vă place acest vers. În sala de gimnastică sunt multe picioare frumoase. Povestea cu „amintirea unor aripi smulse“ e adaosul meu…
Ar fi exagerat dacă am spune – cu trimitere la una dintre pasiunile dvs, bijuteriile – că vă faceți poemele din „corn, alamă și piele de șarpe“?
Ceva mă face să cred că și dumneavoastră scrieți poezie. Sunteți un excelent detectiv. Da, îmi plac imaginile expresive, percutante, care lasă urme adânci în cititor.
Și din mai ce?
Din insomnii…
Ce leagă opera dumneavoastră poetică? Care e, așa zicând, Marea Idee, Principiul ei poetic?
Nu știu cum să vă răspund. Viața, unicitatea mea psihologică, experiența, parcursul biografic, lecturile, gustul particular al clipei trăite, echilibrul, măsura bine gândită în tot ce fac. Dinăuntru e dificil de operat o sinteză… Cameleonismul meu stilistic e derutant…
Sunteți un poet al timpurilor noastre sau, cum să spun, pentru poezia pe care o scrieți a fi demodat e o virtute cardinală?
Poezia, dacă e bună, confirmată de autoritatea unor critici pe o durată de decenii, n-are cum să fie demodată… Problema e că și criticii pot ieși din timp… Ne aflăm pe nisipuri mișcătoare. Cititorul? Un mister. Un frumos proverb spune așa: „Gustul omului e mare boier“.
E firesc, e un semn de normalitate faptul că poezia e tot mai la marginea lumii cu care suntem contemporani? E acesta un semn de sănătate sau (mai mult) de boală?
Poezia caută întotdeauna centrul, inima lumii. Cineva însă, o entitate diavolească, o împinge mereu la margine. E un semn că societatea e tare bolnavă. Aș numi-o pandemie anticulturală. Analfabeții se supun ușor…
Cum v-ați scrie – în 6-8 rânduri – (auto) portretul într-un Dicționar al poeziei românești?
Nu cad în capcana abilă întinsă de dumneavoastră.
Când moare o poezie? De ce moare o poezie?
Când îmbătrânește. De bătrânețe. Ca și poetul.
