În anii Războiului Rece, în afara crizelor majore, cum a fost, mai presus de toate, cea a rachetelor din Cuba, au mai existat, între marile puteri şi între sateliţii lor, numeroase incidente mai mărunte, de obicei neajunse la cunoştinţa publică şi care n-au depăşit pragul critic graţie prudenţei celor de la „butoane“. O asemenea întîmplare mi-a fost relatată, după mulţi ani de la consumarea ei, de către fostul meu coleg de liceu, simpaticul şi jovialul Ioan Dobrin. El a avut bunăvoinţa să-mi ofere de curînd şi o consemnare în scris a faptelor, din care voi cita adesea în continuare, nemaiapelînd la fastidioasele ghilimele.
Aşadar, în 1953, amicul meu îşi satisfăcea stagiul militar în comuna Popeşti-Leordeni, la regimentul 238, recent înfiinţat pentru apărarea antiaeriană a Capitalei. Dobrin fusese repartizat, de la început, la bateria de comandă, o subunitate a regimentului formată din circa 50 de militari, cu sediul secret în comuna menţionată, pe şoseaua Bucureşti-Giurgiu. O frumoasă plantaţie de pomi conferea locului un aer idilic, camuflîn- du-i adevărata destinaţie. Într-o clădire cu aspect de conac boieresc, camerele serveau ca dormitoare pentru militarii bateriei de comandă. La vreo 50 de metri distanţă, ascunsă în subteran, o structură din beton armat adăpostea telecomunicaţiile regimentului. Piesa principală din mijlocul buncărului era aşa-numita masă „OILA“, o masă rotundă cu diametrul de cca 3m, acoperită cu un material transparent, sub care se vedea limpede harta României şi, parţial, a vecinilor săi. Acesta era deci centrul bateriei de comandă antiaeriană a regimentului 238. În toate cazurile urgente, aici se întruneau comandantul regimentului, şeful de stat-major, precum şi toate cadrele militare cu sarcini speciale în desfăşurarea operaţiunilor. De aici se putea ordona „foc“ asupra oricărui avion care ar fi zburat ilegal în spaţiul aerian al Capitalei. În jurul oraşului erau amplasate, la distanţe aproximativ egale, mai multe baterii de tunuri antiaeriene.
Şi iată-ne în iulie 1953, cînd la Bucureşti urma să înceapă al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Tocmai atunci, în noaptea din ajunul deschiderii oficiale, la bateria de comandă s-a dat alarma. În maximum 60 de secunde, toţi militarii bateriei se aflau deja în buncăr, cu căştile audio la urechi, în aşteptarea comandantului. Peste cîteva clipe, acesta şi-a făcut apariţia, însoţit de alţi 5-6 ofiţeri, toţi în ţinută de război, şi s-a dat drumul difuzoarelor din buncăr. Cu o voce puternică şi clară, comandantul a prezentat situaţia : în spaţiul aerian al României, prin zona Banatului, a pătruns un avion străin. Deplasarea îi este urmărită cu ajutorul datelor transmise audio. Avionul traversează Banatul, apoi îşi urmează zborul spre Est. Aplecat asupra foliei transparente a planşetei, Dobrin marchează grafic traseul aparatului, raportînd permanent comandantului locul exact al intrusului, altitudinea şi eventual viteza. Din zona Braşovului, aeronava virează dreapta în direcţia Capitalei şi ajunge după un timp deasupra bateriilor din jurul oraşului. Încordare maximă ! Dar eşalonul superior nu ordonă „foc“, iar avionul îşi continuă nevătămat drumul spre Giurgiu, părăsind apoi spaţiul aerian al României. Se pare – şi aici păşim pe terenul fragil al ipotezelor – că însuşi Emil Bodnăraş, ministrul Forţelor Armate, informat asupra bizarului intrus, ar fi ordonat lăsarea lui în pace. Atitudinea ministrului s-ar putea explica prin dorinţa lui de a evita un incident cu urmări imprevizibile tocmai în ziua deschiderii Festivalului. Fapt este că avionul a lansat manifeste ostile atît în zona Popeşti-Leordeni, pe care a doua zi în zori le vor aduna militarii regimentului, cît şi deasupra Capitalei.
Amatorii de istorie virtuală se pot întreba: ce s-ar fi întîmplat dacă avionul era doborît ? Ar fi putut NATO să protesteze, recunoscînd implicit că a violat spaţiul aerian al Tratatului de la Varşovia ? Dar dacă piloţii, scăpînd cu viaţă, s-ar fi catapultat şi ar fi ajuns cu bine la sol, dovadă vie a efectuării zborului ? Sau dacă vestea doborîrii avionului ar fi ajuns, cum – necum, la cunoştinţa participanţilor la Festival? O concluzie posibilă este că iniţiatorii zborului au luat în calcul aceste ipoteze şi au apreciat corect că românii vor prefera să evite un incident sîngeros tocmai în momentul cînd la Bucureşti se aflau mii de delegaţi străini. Nu ştim dacă vreun manifest lansat din avion a ajuns sau nu sub ochii unor oaspeţi. De bună seamă că şi la Bucureşti, încă din zori, s-a făcut pe străzi o curăţenie exemplară. Iar faptul în sine al zborului ilegal n-a fost cunoscut decît militarilor de la regimentul 238 şi, poate, unor verigi auxiliare pînă la nivelul ministrului. Se va fi aflînd, în arhiva M.Ap.N., vreo urmă scrisă a acestui episod? Iată o întrebare pentru istoricii militari.