Sunt la volanul mașinii mele, în drum spre Suceava. Ascult muzică la aparatul de radio și dialoghez cu numele localităților înscrise pe panouri pe partea dreapta a șoselei. De exemplu, sunt întrebat: – Sascut? Și eu răspund: – Ascute, dom’le, cine te oprește? Interpelările continuă: – Bizighești? – Da, bizighesc, ai ceva împotrivă? – Potârnichești? – Cum să potârnichesc dacă bizighesc? Nu pot să fac două chestii dintr-odată. Înainte de Roman există o localitate Horia. Nu m-aș mira ca după Roman să fie una Patapievici. Pe bancheta din spate, în dreapta, am o frumoasă domnișoară de 23 de ani, Alina. Știu că pare o invenție de-a mea, dar ăsta e adevărul. O privesc fugitiv în oglindă și mi se pare – și mie – o ficțiune. La soare te poți uita, dar la dânsa ba. De fapt, nu e o născocire, Alina există. Propriii ei părinți, aflând că urmează să fac un drum la Suceava, m-au rugat să le-o duc acasă, din Bucureștiul în care e băgată până peste cap în tot felul de masterate. Și eu le-o duc. De ce naiba n-apare niciun ziarist de le Evenimentul zilei, să mă fotografieze? Când sunt la câte o recepție și duc la gură felia de pâine cu icre negre, apare. Dar acum, nicio urmă de ziarist. În dreptul localității Răcăciuni (ce nume! ce fel de vietăți or fi „răcăciunii”?), mă uit din nou în oglinda retrovizoare și o văd pe Alina dormind, cu capul pe geamantanul din stânga ei. Ei, bravo! La cei cincizeci și ceva de ani ai mei, ăsta-i singurul efect pe care îl mai are farmecul meu asupra unei tinere domnișoare: o face să adoarmă! Din sens opus vine o mașină a Poliției condusă de un agent de circulație care mă somează să opresc. Uit instantaneu de Alina și văd figura iluminată de fericire a polițistului (la Alina te poți uita, dar la polițist ba). Polițistul e fericit fiindcă m-a prins, cu ajutorul radarului de la bordul mașinii lui, depășind viteza legală. Parchez pe dreapta și mă duc să asist la redactarea (înceată), de către el, a procesului verbal, prin care mi se stabilește o amendă de 3.000.000 de lei (300 în banii de azi). În timp ce agentul de circulație îmi transcrie datele din cartea de identitate, îi mulțumesc lui Dumnezeu că Alina doarme și nu e vizibilă. Dacă se întâmplă tocmai acum să se ridice de pe banchetă, am dat de dracu’. Polițistul o să creadă că sunt nu numai un maniac al vitezei, ci și un satir bătrîn care pleacă în excursii cu câte o puștoaică nurlie. Cu procesul verbal în mână mă sui din nou la volan și demarez. Alina se trezește: – Vai, ce rușine-mi e, am adormit! N-a fost frumos din partea mea! V-ați supărat? – Deloc, îi răspund eu. Și sunt sincer. …Am rezolvat ce-aveam de rezolvat (la notariat, la primărie, la bancă) și acum mă plimb prin Suceava, singur și melancolic. Pe vremea când eram elev de liceu, toate fetele se uitau la mine cu interes, pe furiș. Acum, sucevencele de pe stradă nici nu-mi înregistrează prezența. Mă ignoră așa cum ignoră gardurile și copacii pe lângă care trec. În schimb, îi remarcă pe tot felul de cioflingari, rași în cap și incapabili să vorbească articulat. În zadar am fost făcut nu demult, cu mare pompă, cetățean de onoare al orașului. Îmi vine să le opresc și să le strig: – Fetelor, sunt cetățean de onoare al orașului! Dar sunt sigur că nu m-ar auzi sau ar râde de mine ca de un nebun. …Călătoresc în sens invers, spre București, împreună tot cu Alina. Am plătit amenda la Suceava și acum caut, cu privirea, un echipaj de poliție căruia să-i înmânez chitanța (așa am convenit cu agentul de circulație care m-a amendat). În scurtă vreme descopăr o mașină a Poliției cu doi polițiști în ea, ascunsă după un camion (au ieșit din nou la vânătoare de șoferi care încalcă viteza legală), și o rog pe Alina să le dea ea chitanța. Alina se conformează și se întoarce îmbujorată: – S-au mirat că am fost amendată. Mi-au spus că ei nu m-ar fi amendat. Abia când le-am spus că dumneavoastră conduceți mașina și nu eu și-au dat seama că abaterea a fost destul de gravă.