Doina Curticăpeanu sau Zilele alchionidice

Există în scrierile Profesoarei Doina Curticăpeanu o constantă de sens: întâlnirea în jurul cărții ca oglindă totalizatoare a lumii, al textului esențial ce edifică ființa umană și al povestirii formatoare menite să ordoneze axiologic. Alături, preeminența cuvântului înțelept, ritualul rostirii lui, ceremonialul lecturii și împărtășirea virtuților ei, cel mai adesea și în mod ideal, între maestru și ucenic. O vocație intrinsecă a paideii, deopotrivă scrise și trăite și cu sentimentul acut al necesității exhaustivității. Ca și cum, fie că e vorba de critic, de istoric literar, ori de dascăl, singura alternativă este cea a omului deplin, identificat sistematic în lucrările sale și întruchipat zi de zi în viața profesională.

Mottoul cu care se deschide Odobescu sau Lectura formelor simbolice (1982) – „Citiți mai bine pe Plinius, sau veniți să-l citim uneori împreună“ – poate fi înțeles, în fapt, ca profesiune de credință nu doar a scriitorului analizat, ci a criticului însuși. Nu întâmplător, preocupările sale analitice se opresc asupra lui Alecsandri (Vasile Alecsandri – prozator. Profilul memorialistului, 1977) și Odobescu, spirite polivalente ale culturii române de secol XIX, profund umaniste și de respirație enciclopedică, materializând în opera lor nevoia de a acoperi analiza lumii din perspective diferite, compensatorii. Recitind acum cele două tomuri, observăm cum numeroase considerații notate în exercițiul hermeneutic dedicat operei și profilului uman al scriitorilor studiați sunt valabile și pentru autoarea lor: „prezența orizontului larg“, „expansiunea privirii“, „darul perspectivei“, „precizia percepției“, „precizia de grafician“, „subtilitatea impresiilor vizuale“, „puritatea liniei“, „valoarea istorică și totodată educativă“ a întreprinderii auctoriale; „lectura conjugată, de scrieri literare și de monumente de artă, deopotrivă“, unde „textul coexistă, de fapt, cu opera de artă“, preocuparea pentru „aceeași problemă a participării culturii la educație“.

Nu e doar arta contaminării cu subiectul, pasionat și empatic, ci este vorba de corespondențe spirituale profunde, venite din aceeași iubire pentru om și valorile sale, frumusețea lui și a universului pe care îl locuiește, mereu în căutarea înțelepciunii. O „invitație la fericire“ și o apetență pentru ea, ca în imaginea Păsării albastre din proza alecsandriană, ce rezumă metafora cunoașterii și a căutării în cărți a „marii taine a lucrurilor și a fericirii“. Un alt fel de a repeta ceea ce spusese deja Miron Costin: cu cititul „facem fericita viiața“.

Propensiunea continuă spre o lectură kalokagathică a lumii din Orizonturile vieții în literatura veche românească (1975) și Universul literaturii române vechi (1994) , realizată cu ochi vibrând la nuanță și detaliul expresiv, dar și așezată într-o perspectivă a totalității semnelor, timpurilor și spațiilor, unde toate „se-ngână și-și răspund“, face din interpretările Profesoarei Doina Curticăpeanu vertiginoase demonstrații de erudiție, cu salturi comparative ce pot aduna în același capitol textele vechi românești, texte antice greco-romane, cântece rituale din folclorul satului transilvan, referințe vedice și din mitologia egipteană, dar și trimiteri la Faust ori la Cartea lui Iov, alături de inserturi iconografice sau comentarii arheologice. Principiul este cel al „elementelor complementare“, „toate în legătură. […] Toate laolaltă“, conlucrând la „ordinea întregului“. Analizele interdisciplinare și cu instrumentar pluridisciplinar, aducând împreună elemente de hermeneutică literară și biblică, teoria culturii, semiotică, interpretare mitopoetică și simbolică, istoria mentalităților și ideilor, iconografie, imaginar și imagologie sunt novatoare în critica perioadei, înainte ca ele să devină o modă în solicitările metodologice universitare.

Aceeași viziune integratoare și în sala de curs. Simpla prezență impunea deopotrivă respect și admirație, prin atitudinea elegantă, solemnă. Discursul riguros documentat, punctat sistematic volute comparative și analiză de imagine, era conceput întotdeauna în ordinea excelenței. Cu patos reținut, după o măsură interioară armonizată, și o retorică a esențialului prezentă inclusiv în modulațiile vocii, cuvintele se accentuau cum îmi imaginam că se mai rostiseră, poate, în teatrul antic, apodictic, sibilinic: parcă se oficia un mister, eram participanți la descifrarea unor sensuri fundamentale, textul vechi se însuflețea și, ieșind din amfiteatru, călătorea cu generații la rând de studenți fascinați, imprimat într-o memorie afectivă colectivă păstrând amprenta inflexiunilor didactice. Ca în „lectura împreună“, la care chema Odobescu, prelegerea se transforma adesea în dialog socratic, iar seminarul în „cercetare de seară“. Fiecare text provoca la un ritual de inițiere, sub semnul comuniunii și al adevărului revelat, ordonând valorile după modelul ideal al lumii vechi: iubirea de Dumnezeu, „autoscrutarea“ și cugetarea de sine, „virtutea și înțelepciunea, cumpătarea și dreptatea“, discernământul, „darul măsurii“ etc., toate valorile umaniste pe care teoriile actuale ale neo, trans, anti sau postumanismului le așază, apocaliptic, la sfârșitul istoriei, unde ultimul om ar dispărea, ca în atât de citata imagine a lui Foucault, asemenea unui „chip desenat pe nisip la marginea mării“. „Scrisoare pre năsip, la margine de mare“, ar răspunde prompt traducerea lui Dosoftei, mitropolitul nostru baroc… În fond, stricto sensu, barocul este primul „post-umanism“, marcat de aceeași angoasă recurentă ce va reveni în toate perioadele de criză – cele de neașezare și „cutremurare“, întrerupte de scurte intervaluri de liniște. Astfel văzută, istoria umanității, ea devine o alternare de umanisme și postumanisme definite, succesiv, de „calmul valorilor“ ori de neliniștea lor.

Într-o contemporaneitate ieșită din matcă din pricina imaginației excedate de viteza evoluției propriilor progrese științifice, un exercițiu de memorie culturală ne-ar ajuta, poate, să relativizăm falsa iminență a catastrofei și să identificăm soluții de vindecare a răului secolului, de „răscumpărare a vremii“. În predoslovia sa Despre dărnicie, Udriște Năsturel invocă o legendă antică: în intervalul de șapte zile de dinainte și șapte zile de după solstițiul de iarnă, zeii permiteau ca marea să se liniștească, pentru ca alcionul, pasăre fabuloasă, să-și depună ouăle pe-ntinderea ei calmă. Exploatând alegoria, cărturarul asimilează „zilele alchionidice“, cu momentul tipăririi cărții și, cum observă exegeta în finalul Universului…, propune metafora cărții „ca prodigios pharmakon ambivalent: balsam de uitare, leac pentru memorie“.

Imaginii cărții ce poate vindeca lumea în momentele de răgaz creator dintre două crize, reinstaurând pacea, i se adaugă cea a înțeleptului taumaturg al prezentului, prin atributele sale de Ianus, gardian al porților păcii, întors deopotrivă spre trecut și spre viitor, dintr-un text despre Divanul, rostit, în an omagial, în 1998 și publicat într-o primă variantă în 1999. Și pentru că textele inspirate rezonează, oricât de îndepărtate ar părea contextele și premisele de la care se scriu, ipostazierea tânărului Cantemir – și cu el a oricărui înțelept învestit cu demnitatea transmiterii și educației – în chip de „Ianus, paznic al pragurilor școlii de înțelepciune“ e susținută de răspunsul profesorului german Peter Sloterdijk la Scrisoarea despre Umanism a lui Heidegger, din Reguli pentru parcul uman, publicată tot în 1999. Din eseul luminos, cum rar se întâmplă să fie în literatura teoretică a postumanismelor, nu vom reține acum decât trei idei: cărțile ca lungi scrisori adresate prietenilor, „scrieri contagioase despre înțelepciune și iubire“, „umanitatea înseamnă alegere“ și, mai ales, „politica viitorului“ ca „artă a gardienilor cetății“, unde gardienii cetății sunt și cei ai spiritului și ai ființei (nu doar heideggeriene). Ca și cum am reciti astăzi și portretul în filigran al Doinei Curticăpeanu: înțeleptul, maestrul, dascălul umanist ca „paznic al școlii de înțelepciune“.