În 2014 am primit în dar un sequoia. Nu este vorba de Californian Redwood (Sequoia Sempervirens), folosit în mod curent în scop ornamental și nici de Dawn Redwood (Metasequoia), cunoscut doar sub formă fosilă până în 1941 când exemplare verzi ale lui au fost descoperite în China, ci de Giant Sequoia (Sequoiadendron Giganteum), considerat cel mai mare copac din lume și ocrotit prin lege pe întreaga planetă. Iată ce scrie într-o enciclopedie: „Acești uriași ai regnului vegetal se găsesc în număr mare în California. Sequoia Gigantea face parte dintr-o specie de gimnospermă care poate trăi mii de ani, iar la maturitate poate ajunge la 145 de metri înălțime, cu circumferința tulpinii de până la 38 de metri. Pe platforma netezită a unui ciot de Sequoia Gigantea, cu un diame-tru de 16 metri, pot staționa comod până la 12 limuzine, ori se poate impro-viza un ring de dans, pe care, alături de orchestră, încap 30 de perechi de dansatori. Recordul oficial al mărimii este deținut de un sequoia gigant, numit «General Sherman», ce se găsește în Parcul Național Sequoia din California. Are o înălțime de 83,8 m și o circumferință de 31,3 m la bază și (cu posibila excepție a unei rețele subterane de fungi) este cel mai mare organism existent în momentul de față pe Pământ. Grosimea lui este de mai bine de zece ori mai mare decât cea a unei balene albastre. La cei 1.486 metri cubi estimați el conține suficient material lemnos cât să se poată construi din el 40 de case cu câte 5 camere fiecare. Despre scoarța sa exte-rioară se spune că are mai mult de 1,30 m grosime.“ Un asemenea arbore va putea fi văzut peste aproximativ 1.000 de ani în curtea casei mele. Când mi-a fost adus avea doar 6 ani și 1, 80 metri înălțime (aproape cât mine, care am 1,87). Cel care mi l-a dăruit, Ion Donoiu (cunoscut numismat, inițiatorul lui Nichita Stănescu în numisma-tică), l-a cumpărat, împreună cu soția lui, Viorica Donoiu, în februarie 2008, de la Muir Woods (un parc dendrologic național din California), l-a adus în România într-un mic tub de plastic transparent (măsurà pe atunci 10 cm!) și l-a plantat în grădina lui din comuna Domnești (județul Argeș). Acolo l-a îngrijit cu dragoste. Cu alte cuvinte, nu mi-a dăruit o plantă oarecare, luată dintr-un supermarket, ci un arbore iubit de el. Ion și Viorica Donoiu au venit cu un autobuz, însoțiți de alți iubitori de poezie (aproximativ treizeci) din Ploiești, printre care profesoara de română Gabriela Teodorescu, scriitorii Gelu Ionescu, Camelia Iuliana Radu și Nicolae Petrescu-Redi, ca și mulți tineri – unii, elevi de liceu – pasionați de poezie. Am deschis larg cele două porți mari de la stradă și autobuzul a intrat în curtea mea. În scurtă vreme, livada mi-a fost invada-tă de oameni frumoși, mai mulți ca oricând. Veniseră de la Ploiești numai și numai ca să asiste la momentul emoționant al sădirii arborelui primit de mine în dar. S-a desfășurat un adevărat ceremonial, s-au recitat în aer liber poezii de Nichita Stănescu, s-au făcut fotografii. I-am invitat pe musafiri și în casă, la o degustare de vișinată fabricată de mine (din vișine culese de mine din vișini sădiți de mine!). M-am îmbrățișat cu fiecare dintre ei (chiar și cu fetele frumoase, nu puteam să le evit, ar fi fost o discriminare!) și am organizat pe loc și un concurs: cine ghicește de la ce animal provine blana așternută pe jos în living. Premiul, constând într-un exemplar din Istoria literaturii române con-temporane, a fost câștigat de Gabriela Teodorescu, singura care și-a dat seama că blana provine de la un… (dar mai bine păstrez secretul, poate mai organizez și altă dată concursul). Gelu Ionescu, conducătorul unui cenaclu foarte activ din Ploiești, a fost sufletul organizării acestui moment de neuitat. Când el și toți ceilalți oaspeți ai mei s-au suit în autobuz și au plecat, nu m-am simțit părăsit, sequoia a rămas pentru câteva milenii în curtea mea. În anul 3014 un alt Gelu Ionescu va veni cu alți tineri ca să recite la umbra lui imensă, de zgârie-nori al copacilor, tot poezii de Nichita Stă nescu. Dacă România nu va dispărea, dacă limba română va mai fi vorbită, poezia lui Nichita Stănescu va mai fi iubită în mod sigur și atunci.