Problema învățământului a fost mereu un subiect fierbinte în societatea românească de după 1990. În programele și proiectele guvernelor care s-au succedat la conducerea țării în cei treizeci de ani post-decembriști, școala românească a fost tratată constant cu surplusuri de reforme haotice, iar abordarea practică, inadecvată la cerințele unui învățământ modern și performant, a generat situația dezastruoasă de azi. Eșecul este evident, iar costurile pe termen lung ușor de prevăzut.
Discursul politic pe această temă a fost permanent garnisit cu promisiuni care s-au veștejit de fiecare dată în seceta subfinanțării, dar mai ales sub apăsarea amatorismului și a lipsei de viziune. O imensă frustrare generată de această situație îi determină pe mulți să se întoarcă în trecut, riscând comparații cu învățământul epocii ceaușiste, iar acest umilitor fapt, pentru cei care timp de trei decenii au administrat acest important domeniu, nu mai are nevoie de alte explicații. Dacă ne întoarcem însă și mai mult în timp, în anul 1943, de exemplu, surprinzătoarea realitate reieșită din cele ce urmează ar trebui scutită, fără îndoială, de interpretări care nu au nicio legătură cu nostalgiile politice. Analfabetismul crunt, despre care vorbesc statisticile în legătură cu învățământul din acele timpuri, de esență „clasică“, să-i spunem, a fost înlocuit, acum, cu analfabetismul funcțional. Să fie acesta un indice de progres ? Sau un motiv de mândrie pentru cei care au stat pe scaunele ocupate cândva de Spiru Haret și Dimitrie Gusti ? Să trecem…
De curând, printr-o întâmplare, am fost cititorul privilegiat al unui „raport“ despre situația lunară a unei școli de țară din prăfuitul Bărăgan al anului sus-pomenit. Raportul, înaintat „cu onoare“ de directorul „Școalei primare“ din Călărașii Vechi către Inspectoratul Școlar al județului Ialomița, a fost completat „de mână“ pe un formular, cum se spune azi, tipizat, prevăzut cu rubrici clare și, veți vedea, de o neașteptată actualitate.
Cum este normal, documentul se deschide cu datele despre cea mai importantă raportare : „populația școlară și frecvența“ și continuă cu „situația corpului didactic“, împărțit, ca și în prezent, în două categorii – „titularii“ și „utilizații“, adică suplinitorii. Cei din urmă îi înlocuiau pe primii, nu pentru că aceștia dăduseră, din cauză de salariu, bir cu fugiții spre alte zări ( și meserii) de farmec pline, ci pentru că, în război fiind țara, serveau cu onor sub arme, fiind concentrați și, firește, trecuți la rubrica „absențe motivate“. Din totalul elevilor „ciclului primar“ și „supra- primar“, respectiv clasele I-VII, în număr de 207 „înscriși“, frecventau cursurile 162, ceea ce, pentru acele timpuri, nu era tocmai rău. Dar nu numai numărul elevilor era important, ci și „clasificarea psihologică“ a acestora, cu rubrici pentru „supra-dotați“ și „sub-normali“, aceștia din urmă în număr de trei. Fiind deci școlarizați împreună, egalitatea de șanse, pe care o descoperirăm și noi de curând, nu era o vorbă în vânt încă de pe atunci. „Predarea religiei“ și „Inspecțiile sanitare“ își aveau și ele rubrici rezervate în raport, cum stă bine unei instituții care se ocupă cu cultivarea spiritului și, totodată, cu îngrijirea corpului, după cum sună și cunoscutul adagiu mens sana in corpore sano.
Dacă până acum lucrurile stau cum, desigur, ne așteptam, continuarea ne oferă câteva surprize. Pe lângă biblioteca dotată cu 340 de volume (20 fiind achiziționate chiar în luna la care se referă raportul, fapt evidențiat cu nedisimulată mândrie), micuța școală din Bărăganul ialomițean mai avea și o „farmacie școlară“ ( cu medicamente „distribuite gratuit și cu preț de cost“), o „cooperativă școlară“ (care „procura elevilor cărți și rechizite“), precum și o „cantină a școalei“ (unde „se lua masa regulat“ sau „se serveau gustări“). Se vede treaba că încă nu cunoscuseră deliciile cornului cu lapte.
Raportul continuă cu evidențierea „muzeului școlar“ și a „atelierelor de producție“ (un fel de „școala altfel“, atât de dragă elevilor de azi), iar activitatea, să-i zicem din timpul liber, de la căminul cultural, era susținută de învățători, „cultul eroilor“ fiind „direcțiunea“ de onoare a tuturor. Ne aflăm, reamintesc, în plin război, dar acest amănunt nu-i împiedica pe dascăli să-și găsească timp și pentru „activitatea centrelor de educație extra-școlară a tineretului“. Desigur, în lipsa Internet-Cafe-urilor, a Facebook-ului, a WhatsApp-ului și a altor minuni ale științei.
În fine, această școală, înființată în anul 1876, care după cum se vede își luase misiunea în serios, era condusă, sau dacă vreți manageriată, de un „Consiliu de colaborare“ și de un „Consiliu de patronaj“, care, după cele raportate, nu existau doar pe hârtie. Singurul punct slab din raport era „lipsa mobilierului“. Pe care nu știm dacă au rezolvat-o, căci următorul raport n-a mai fost de găsit…