Curtoazia de a-ți elogia profesorii ține de o cutumă inveterată în spațiul universitar, iar interbelicul nu duce lipsă de volume mustind de encomii închinate dascălilor de prestigiu. De pildă, în 1938, logicianului Ion Petrovici colegii i-au dedicat un ditiramb intitulat Omagiu profesorului Ion Petrovici, în paginile căruia Camil Petrescu, la insistențele lui N. Bagdasar, a scris un studiu inedit despre filosofia lui Husserl. Scopul studiului era îndoit: să-i aducă un omagiu profesorului și, totodată, să acopere un capitol de fenomenologie din Istoria filosofiei moderne, un proiect editorial la care C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu și I. C. Rădulescu-Pogoneanu țineau foarte mult.
Și cum, în acei ani, opera lui Husserl era o enigmă de care nu se pomenea decît prin vagi trimiteri, sarcina de a-i prinde ideile într-un eseu de strictă analiză i-a revenit lui Camil Petrescu. Dramaturgul nu era un specialist în fenomenologie, iar teza de doctorat (Modalitatea estetică a teatrului) pe care și-o susținuse cu un an mai devreme, în 1937, nu-l îndreptățea pentru un asemenea oficiu.
Dar Camil nu avea cum să se dea în lături, împins de o vanitate pe care colegii o socoteau subînțeleasă, ca pe un soi de premisă inerentă țîfnei lui arhicunoscute, vanitate sub imperiul căreia un spiriduș malefic îi șoptea că, fără doar și poate, era „cel mai inteligent dintre români“. În acei ani, Camil scria intens la Doctrina substanței, lucrare prolixă de o încîlceală greu de digerat astăzi, în ale cărei rînduri, a
tins de morb bovaric, vedea o contribuție providențială la mersul ideilor din epocă. De altfel, convingerea că avea să dea naștere unui unicat speculativ l-a împins pînă la gestul aiuritor de a depune o variantă a manuscrisului la Biblioteca Vatic a nului, de teamă ca nu cumva românii, opaci la inconfun dabila-i strălucire filosofică, să-i trateze tomul cu mină indiferentă.
Și pentru că nu putea admite că altcineva ar fi fost în stare să-l explice pe Husserl, Camil își va întrerupe lucrul la Doctrina substanței și va scrie dintr-o suflare O introducere în filosofia fenomenologică, un eseu ce avea să intre în volu mul al treilea din Istoria filosofiei moderne. Tot atunci, în 1938, eseul avea să fie publicat separat, ca o lucrare de sine stătătoare, menită a pune la îndemînă publicului o incursiune sofisticată în fenomenologia lui Husserl.
Judecat astăzi fără umori complice, cu detașarea pe care ți-o dă trecerea timpului, eseul lui Camil e o mostră de comentariu mediocru. Întortocheat pînă la pragul galimatiei, eseul se parcurge căznit, fără nici un cîștig sub unghiul înțelegerii. Camil face figura unui inter pret sîrguincios, care redă cu migală termenii lui Husserl, fără a putea însă să-i lege în explicații clare. E cum ar intra într-un ghem de sensuri pe care le înnoadă pînă la sufocare. E cazul clasic al exegetului care, neînțelegînd opera comentată, nu-l poate face nici pe cititor s-o înțeleagă. Cînd închei de citit eseul, rămîi cu impresia că cineva ți-a jucat un renghi, vînturîndu-ți sub ochi noțiuni pretențioase, al căror sens e precum o gaură neagră: de neatins.
În acei ani, mulți și-au dat seama de eșecul exegetic al lui Camil, iar printre ei Ștefan Teodorescu, un prieten apropiat al lui Petre Țuțea. Aflat la studii în Freiburg, Teodorescu povestește în revista „Gîndirea“ un episod pe cît de nostim, pe atît de grăitor. Stînd în mijlocul doctoranzilor pe care moartea lui Husserl (în 1938) îi lăsase fără coordonator, Ștefan Teodorescu le-a adus broșura lui Camil, spre a le arăta cît de prezent e gînditorul german în viața culturală a Bucureștiului, și nu oricum, ci prin mijlocirea celui mai deștept intelectual pe care îl aveau românii. Drept care Teodorescu s-a apucat să le traducă pasaje din eseu spre a le dovedi cît de sclipitor e comentariul lui Camil. Ce urmat aduce a halima cu deznodămînt copios: nemții îl invitau în fiecare seară pe Teodorescu la cîrciumă, îi plăteau benevol o friptură și cîteva beri, și asta doar pentru a le traduce ad hoc două-trei fraze din eseul lui Camil. Efectul era de explozie hilară, nemții prăpădindu-se de rîs la auzul banalităților pe care cel mai deștept dintre români le urzise pe seama profesorului decedat. Buna dispoziție era atît de contagioasă încît nici o undă de maliție nu le adumbrea frunțile. Nemții se amuzau atît de tare de diletantismul lui Camil încît verdictul de „cel mai inteligent dintre români“ li se părea ciclopic, precum o butadă ruptă din piesele lui Molière. Iar cel mai cîștigat era Teodorescu, care, strîns la buzunar, mînca pe gratis pe spezele lui Camil.
Petrecut aievea sau doar închipuit de Teodorescu, episodul se potrivește întocmai nuanțelor din eseul lui Camil, pe care îl citești cu senzația că asiști la o neîmplinită încercare școlărească. Camil se străduiește, își face temele, dă citate din original, pe care le traduce asiduu în notele de subsol, dar degeaba. E o inadecvare izbitoare între intenția de a-l explica pe Husserl și rezultatul la care ajunge.
Sînt două nuanțe amare cu care rămîi la sfîrșitul lecturii. Prima este că în filosofie noutatea descinde din născociri verbale, nu din răsturnări ale unghiului de vedere. Cu alte cuvinte, inovația privește vocabularul, nu ideile. Cu patru-cinci termeni poți întreține iluzia unei viziuni originale, chiar dacă totul se reduce la prospături lexicale. Spui ceva știut în cuvinte anume croite pentru a sugera marea descoperire, ceea ce înseamnă că eșecul lui Camil nu i se poate imputa numai lui, ci implicit lui Husserl, a cărui stufoșenie terminologică îți pune la grea încercare răbdarea.
Husserl e un epigon kantian căruia dorința de a fi cu orice preț original i-a insuflat ambiția de a face uz de termeni precum „esențe ideatice“, „punere între paranteze“, „suspendarea realului“, „noemă“, „noesă“, „intenționalitate“. Numai că bravada de termeni insoliți nu schimbă defel perspectiva, Husserl mișcîndu-se în matca impusă de Kant: dacă mintea poate pricepe lumea este pentru că din născare are un mănunchi de predispoziții privind cunoașterea. Printr-o analogie seacă, mintea se naște cu cîteva cești de cafea care așteaptă din exterior să primească cafeaua. Trecerea cafelei din lumea exterioară în ceștile din capul meu e chiar cunoașterea. Lichidul cafelei va lua forma pe care ceștile i-o vor da. E totuna cu a spune că lumea ia forma predispozițiilor cu care mintea mea e înzestrată. Cum arată lumea în sine habar nu am, în schimb știu cum arată lumea așa cum o deformează înzestrarea minții omenești. Dacă aș fi insectă, scorpion sau șarpe, lumea ar arăta cu totul altfel. Universul unei balene arată cu totul diferit de cel al unui vultur.
Husserl nu se depărtează cu o iotă de această viziune, atîta doar că vorbește de intenționalitatea înnăscută cu care conștiința mea întîmpină realitatea. Sunt împins spre lume de un imbold numit „intenție“, iar intenția aceasta are o structură pe care nu o aflu decît dacă elimin realitatea, spre rămîne eu însumi cu conștiința mea golită de conținut empiric. Arunc cafeaua pentru a vedea ceștile. În această minte golașă dau peste structuri numite „esențe ideale“, „forme noematice“, și tot așa. Melodia e aceeași, doar notele își schimbă numele fără a-și modifica înălțimea sunetului. Camil nu putea scoate mare lucru din Husserl fiindcă nu avea ce să scoată. Germanul nu aduce nimic nou, în afara unor găselnițe de terminologie snoabă.
A doua nuanță amară îl privește pe Camil, căruia nu-i lipsește suficiența de a crede că îl poate lămuri pe Husserl. E atît de convins că-i poate descîlci difi cultățile de vocabular încît rămîi siderat să vezi că de fapt nu poate. Promite fără să reușească, încălcînd dictonul că, acolo unde există o voință, acolo trebuie să fie și o putință. La Camil voința prisosește, în schimb putința lipsește.
Romancier de prima mînă, dramaturg așijderea, Camil Petrescu este, sub unghi filo sofic, o dezamăgire. Vorba lui, cum că de filosofie trebuie să te apuci după 40 de ani, după ce ai trecut prin treptele preliminare ale poeziei (pînă la 25 de ani), teatrului (pînă la 35) și roma nului (pînă la 40) e isteață, dar fără acoperire în ce-l privește. Ce bine că nu a început la 20 de ani cu filosofia. Literatura română ar fi pierdut un mare scriitor.