Sunt scriitori cărora literatura, în ciuda rolului beletrist de desfătare a gustului, nu le mulțumește pofta de mistere pioase. O umoare dornică de trăiri subtile le șoptește că răsfățul estetic nu e îndeajuns. Și atunci pornesc în escapade fistichii prin meandrele obscure ale tradițiilor orientale. Sătui de tropi amăgitori, ei vor gustul cert al tainei divine, pe care o caută în texte exotice, pe care le citesc cu ochi curioși, de diletanți avizi după revelații mîntuitoare. În cazul lor, înclinația estetică suferă o fractură crîncenă, schimbîndu-și direcția în mod drastic: de la pasiunea laică pentru zicerea frumoasă sfîrșesc în surescitarea bolîndă a fiorului mistic.
E cazul lui Aldous Huxley. Atins de sațietatea de a nu găsi în litere ceea ce căuta, și anume gustul împlinit al vieții cu sens, s-a aruncat în albia înțelepciunii răsăritene, dar nu mai înainte de a încerca răpirile cu aromă de mescalină, un drog la modă în perioada interbelică. Cazul e grăitor în privința a cît de stingher se poate simți un intelectual în tiparul culturii laice. Crispat de lipsa unui orizont spiritual, scriitorul își alină rănile fie prin injecții cu LSD, fie prin meditații inspirate de duhul cosmic.
În ochii lui Huxley, literatura secularizată este superficială, în vreme ce filozofia de catedră e văduvită de spirit. Drept care îi suplinește carența prin refugiul în texte budiste, hinduse, confucianiste, islamice sau creștine. Dar aplombul cu care le cercetează nu se mărginește la o lectură de uz sapiențial, ci întocmește o antologie pestriță de apoftegeme străvechi, pe care le însoțește cu comentarii descinse din propria inspirație. Rezultatul e o colecție de paralipomene (scolii lămuritoare) în marginea unor fragmente cu iz pregnant religios.
O simplă parcurgere a indexului de nume îți arată aversiunea cu care Huxley privește filozofia academică. Nici urmă de Kant, Hegel, Descartes sau Hume, în schimb mult Buddha, Meister Eckart sau Lao zi. Predilecția pentru orientali e izbitoare, dovedind că Huxley vrea iluminări, nu silogisme. Metaforele îl plictisesc, de aceea vrea frisoane de revelație aspră. În jargonul universitar vede o superstiție, în gîndirea conceptuală o piedică în atingerea esențelor. El tînjește după credincioșie în duh, nu după inferențe în scheme abstracte. „În ceea ce-i privește pe puținii filosofi și oameni de litere consacrați, nu există dovezi că ar fi realizat foarte multe în vederea îndeplinirii condițiilor necesare unei cunoașteri spirituale directe. Atunci cînd poeții sau metafizicienii vorbesc despre obiectul Filosofiei perene, o fac în general la mîna a doua.“ (p. 8).
Huxley e încredințat că, pentru a te apropia de misterul divin, ascuțirea intelectului nu face doi bani, întrucît condiția revelației stă în preschimbarea radicală a stofei morale. Cine nu-și poate împinge dospirea gîndurilor pînă a se lepăda de porniri rele nu are șanse de a mirosi taina universului. Drept care postul, rugăciunea, înfrînarea sunt trepte obligatorii în dobîndirea cunoașterii spirituale. Se subînțelege că acrobații de concepte, doctorii în filozofie, nu au nici în clin, nici în mînecă cu privilegiul spiritului, de unde și cruzimea cu care Huxley îi elimină din antologie. „Realitatea supremă este înțeleasă în mod clar și imediat doar de cei care au devenit iubitori, curați cu inima și săraci cu duhul.“ (p. 9).
La citirea acestor nuanțe, te întrebi dacă nu cumva Huxley mușcase din fructul pocăinței, intrînd în pîcla omului copleșit de remușcări, dacă nu chiar de temeri privitoare la moarte. Ediția princeps a antologiei a apărut la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar tonul comentariilor e de seninătate reculeasă. Un fel de oboseală resemnată îi stăpînește mintea, ca o pace eterică lăsîndu-se peste un spirit sleit.
Departe de a fi originale, interpretările britanicului se învîrt în jurul marilor teme: mîntuire, iluminare, miracol, har, sfințenie, eternitate, toate alcătuind laitmotivele „filozofiei perene“. Expresia îi aparține lui Leibniz, numai că Huxley o folosește în accepția ei nespeculativă, drept acea zestre de înțelepciune mitică pe care o găsim în toate religiile, în ciuda marilor deosebiri dintre ele. Există un mănunchi de adevăruri statornice de care te izbești în toate dogmele mai mult sau mai puțin revelate.
Huxley e în căutare, năzuind spre punctul arhimedic al reazemului divin. Respingînd coerența demonstrațiilor, se adîncește în murmur de meditații indicibile. Nu-i plac raționamentele înșirate după calapod scolastic, în schimb își mărturisește nevoia de exerciții spirituale, în care vede o rețetă spre primenirea lăuntrică, ea însemnînd alungarea fantasmelor, cu adunarea atenției într-un soi de trezvie călugărească. E uimitor să vezi cum un intelectual atît de tăios în nuanțele cinice pe care le pune în gura personajelor din romane ajunge să propovăduiască golirea imaginației de imagini nocive: „Probabil toate persoanele, pînă și cele mai înduhovnicite, suferă într-o anumită măsură din pricina distragerii atenției. Dar este evident că o persoană care, în răgazul dintre rugăciunile mentale, duce o viață împrăștiată, fără trezie, egocentrică, se va confrunta cu mai multe astfel de pricini de tulburare și mai grave decît o persoană care trăiește avînd în minte un scop, care nu uită niciodată cine este și cît de legată este de univers și de temeiul ei divin. Unele dintre cele mai benefice exerciții spirituale se folosesc de fapt de distragerea atenției în așa fel încît aceste obstacole în calea detașării de sine, tăcerii mentale și pasivității în relația cu Dumnezeu sunt transformate în instrumente de progres.“ (p. 363).
Pasaje de acest fel îți iau piuitul, fiindcă simți că Huxley a încetat să mai fie intelectualul a cărui bravadă de istețime sarcastică făcea sarea și piperul romanelor din tinerețe. Aici dai peste un ins întors spre sine, al cărui suflet face din caznele ascetice pîrghia curățirii de patimi, detaliu cît se poate de verosimil în cazul unui anahoret, dar cu totul nefiresc în cazul unui scriitor atins de afaniseală literară. „Perioada de rugăciune mentală trebuie să înceapă cu o intensă concentrare asupra unei scene din patimile lui Hristos; apoi mintea, cum s-ar spune, trebuie să abolească această imagine a umanității sacre și să treacă de la ea la Divinitatea fără formă sau atribute pe care această umanitate o întrupează.“ (p. 362).
Huxley e în pragul metanoiei, cu toate că din comentariile pe care le urzește nu poți deduce că a trecut printr-o schimbare radicală. Cu un picior stă în rațiunea lucidă și cu altul tatonează, rîvnind s-o atingă, felia întunecată a esențelor. Nu e un iluminat din categoria lui Rudolf Steiner sau Vasile Lovinescu, ci mai degrabă un neofit care, dornic de adevăruri adînci, nu izbutește să le atingă. Huxley are noțiunea divinității, dar nu și sentimentul ei. E cum ar sta în antecamera numenului divin, fără ca vreo portiță să i se deschidă, iar neputința și-o măturisește fără ca vreo tresărire de revoltă să-i clatine seninătatea. Tocmai de aceea are un aer recules de resemnare liniștită. Se dă în vînt după Cartea tibetană a morților, pe care „o consideră o lucrare de o profunzime și o frumusește de-a dreptul extraordinare“ (p. 362), despoaie meticulos pericopele evanghelice, zăbovește printre nuanțele Upanișadelor, dar impresia pe care o lasă e de călător fără liman. La el, meditația nu are culminație, îi lipsește accentul acela de persuasiune care e semnul celui care a dat cu fruntea de pragul de dincolo. Cultura laică nu-i ajunge, iar cea religioasă nu-i priește, fiindcă un licăr de luciditate îi sabotează dorința de rapt mistic. Huxley își dorește din inimă să dea în mintea călugărilor, golindu-se de gînduri și umplîndu-se de har, dar rutina de intelectual laic îl trădează. Cu cît fuge mai mult de demonstrații, cu atît se adîncește în ele. E condamnat să-și folosească rațiunea, nu poate scăpa de distincții teoretice, e ca un dialectician care nu-și poate înăbuși sarabanda de negații premeditate. E prea doctrinar spre a fi trăitor, prea estet spre a fi mistic. Un călător fără liman.